Inmormantarea

si pomenirea mortilor

Inmormantarea şi pomenirile pentru morti

*

- Eugen Dragoi –

2011

Inmormântarea şi pomenirea morţilor

Inmormântarea şi pomenirile pentru morţi

*

- Eugen Dragoi -

Scurtă lămurire pentru cititori

Textele care urmează sunt extrase din lucrarea Părintelui Mitrofan (călugar rus din secolul trecut), Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte (tălmacită în romaneşte de Mitropolitul Iosif Gheorghian). Părintele Dumitru Stăniloae scria despre ea: "Cartea aceasta este socotită de mare folos credincioşilor şi Bisericii întregi, pentru întreţinerea legăturii dintre cei în viaţă şi cei plecaţi dintre ei [...]. Într-o epocă în care gândul la moarte, sub influenţa mentalitaţii occidentale, este constant reprimat în favoarea unei atenţii acordate exclusiv vieţii pământeşti, cartea de faţa reprezintă o îndrumare nepreţuită pentru sustinerea în inimile creştinilor ortodocşi a perspectivei pe care ne-a dăruit-o Revelaţia." (din prefaţa volumului 1 al ediţiei integrale, apărut în 1993 la Editura "Anastasia").

Fie ca Dumnezeu să ne pomenească întru împaraţia Lui, cu toti cei pe care-i purtăm în gânduri şi în inimi, vii sau mutaţi de la noi.

Înmormântarea

Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfanta Scriptură (Biblia) arată că atunci când "omul merge la locaşul său de veci", trupul trebuie "să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat" (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, întelept ori analfabet, toţi părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morţi cu cei vii nu încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaţilor, păstrand comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la sfârşitul veacurilor.

Când un creştin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri şi tradiţii diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării.

Pentru a evita atât confuziile, dar şi superstiţiile şi datinile fără sens ori care nu au nici o legătură cu credinţa creştină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează, folosind lucrările menţionate în bibliografia de la sfârşit, încercând astfel să sprijinim familia decedatului.

Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajază alte instituţii (oficiul starii civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administraţia cimitirului etc.), ci numai aspectele în care Biserica şi slujitorii săi sunt implicaţi.

Povătuirile au mai mult caracter practic, întrucât nu ne-am propus - şi nici nu e cazul - o abordare teologică a morţii şi ceremonialului înmormântării.

Ce trebuie să facem ?

Moartea unui dintre creştini este, fireşte, prilej de îndurerare şi întristare. Când se întamplă decesul, familia trebuie să anunţe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând ajutorul lui bisericesc toate informaţiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel şi preotul îşi ia măsurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire şi înmormântare. De la biserică se vor solicita doliul, un sfesnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata în formă de colac), o cruce (de obicei din ceară), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul data şi ora înmormântării şi orele potrivite pentru slujbele de seară premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti şi celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veşniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta".

Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate (închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecăţii) şi este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoană sfinţită deasupra mâinilor(pentru a arăta că respectivul creştin îşi dă duhul întru Hristos) şi lângă mâinile care stau încrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul ( în partea de jos a icoanei)care se aprinde atunci când preotul slujeşte. Trupul e acoperit apoi cu o panză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos.

La capul mortului se aşează sfeşnicul în care rudele şi cunoscuţii care vin la înmormantare aprind lumânări, rostind rugaciunea scurtă "Dumnezeu să-l /s-o ierte!"

Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi, în timpul slujbei, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creştinul va întampina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos care a spus: "Eu sunt lumina vieţii: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8,12). Deasupra uşii de la intrarea în casă se aşază o pânza de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.

De reţinut:

Nu este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoană ori pe trupul mortului să se aşeze bani de către rude şi cunoscuţi. Cei care doresc să sprijine băneşte familia îndoliată pot să o facă punând banii pe o tavă care se poate aşeza lângă sicriu ori în altă parte a casei.

Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile ori un an. In semn de întristare, bărbaţii nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalţi trebuie să evite culorile vii, ţipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.

De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum şi la biserică, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele "Dumnezeu să-l /s-o ierte!" Acelaşi este salutul cu care ne adresăm şi cunoscuţilor sau străinilor pe care-i găsim adunaţi lângă trupul răposatului.

Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dinimeaţa, bună ziua etc. care nu se folosesc în astfel de momente.

Taina morţii.

Moartea dreptului şi moartea păcătosului

Biserica Ortodoxă învaţă că moartea este "despărţirea sufletului de trup"; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: " Şi se va întoarce tărâna în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7).

Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine - prin prevederea dumnezeiască - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.

Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrânete ?". Si Dumnezeu îi răspunse: "Antonie, vezi numai de tine ! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaste.".

Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.

Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece în împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituală a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, în parabola bogatului şi a lui Lazăr, ne învată că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, intră în aceeaşi zi în rai sau în iad. " Adevar zic ţie că astăzi vei fi cu Mine în rai. " (Lc. 23, 43), a zis Hristos tâlharului celui bun.

Astfel fiecare suflet despărtit de trupul său va fi în rai sau în iad. Când? Astăzi , a zis Mântuitorul. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm această expresie cu învăţătura Bisericii despre vămi şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi după moarte?

Pe pământ sunt zile, nopţi, şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia , a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi . Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.

Noi ştim şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici - stâlpul şi confirmarea adevărului - care nu a căzut niciodată din învăţătura sa şi nici nu poate cadea, pentru că este învăţătă de Duhul Sfant. Astfel descriu Sfinţii Părinţi ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: "Îngerii - buni şi răi - se vor înfăţişa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârşită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea şi protecţia îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa curată sunt în acel moment de un mare ajutor şi reprezintă o mare bucurie pentru dânsul. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul într-o mare bucurie şi însoţit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de pasiuni şi păcate este condus de demoni în iad unde va suferi veşnic." (Sfantul Teodor Studitul).

Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreba într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoţit moartea sa şi a ucenicilor săi. "Cum pot să-ţi spun, zise ea, despre suferinţa fizică şi simţământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărţirii sale de trup este asemenea senzaţiei celui ce ar cadea gol în mijlocul flacărilor şi s-ar fi făcut cenusă. Când veni ceasul morţii mele, duhurile cele rele mă înconjurară din toate părtţile. Unele mugeau ca nişte fiare sălbatice, altele lătrau ca nişte câini, însă altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă ameninţau, se pregăteau a se arunca asupra mea şi scrâşneau din dinţi, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu şi vederea lor îmi dădu îndrazneală. Abia atunci demonii se îndepărtară puţin de patul meu. Unul din îngeri întreba cu mânie pe demoni: "Pentru ce ajungeţi voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta şi tulbura pe tot sufletul ce se pregăteşte a se despărţi de trupul său? Voi n-aveţi a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet şi voi n-aveţi nici o parte din el." Atunci demonii se tulburară şi începură a arata faptele mele cele rele, săvârşite în tinereţea mea, şi strigau: "Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a facut ea cutare lucru şi cutare lucru ?". In sfârşit veni moartea, grozavă la vedere. Se aseamana omului, însă nu are carne şi nu alcătuieşte decât din oase omeneşti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeţi, lănci, seceri, furci, securi şi altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinţii Îngeri au zis către moarte: "Fă-ţi treaba ta şi scapă uşor acest suflet de legăturile trupeşti, căci el nu are mare povară de păcate.". Moartea se apropie de mine, lua o mică secure şi-mi taie mai întai picioarele, apoi braţele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate mădularele mele şi le desparti din încheieturi. Perdui astfel braţele şi picioarele mele, tot trupul meu era mort şi nu puteam să mă mişc. Pe urma îmi taie capul şi n-am putut să-l mai mişc, ca şi cum ar fi încetat să fie al meu. După aceasta, ea pregăti o băutură într-un vas pe care-l apropie de buzele mele şi m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu putu să o suporte, se înfiora într-atât şi se aruncă afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în braţele lor.

Când m-am întors, am văzut trupul meu ce zacea neinsufleţit, fără mişcare şi fără viaţă, şi l-am privit ca unul care ar privi un veşmânt de care s-a dezbrăcat; şi m-am mirat. Îngerii mă ţineau şi demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii începură a căuta faptele mele cele bune şi, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viaţa mea cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se pregăteau a le pune în cumpănă în faţa faptelor mele cele rele, când deodată se arata Sfântul nostru Părintele Vasile, care zise către Sfinţii Îngeri: "Acest suflet a făcut mult bine bătraneţilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el şi Dumnezeu mi l-a dat.". Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur şi a dat-o îngerilor, spunând: "Când veţi trece prin vămile văzduhului şi duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpăraţi-l cu aceasta.

Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca şi sudoarea mea şi dau această pungă sufletului care m-a slujit.". După ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fură înmărmurite; începu a scoate gemete tânguitoare şi se îndepărtară. Apoi iaraşi se arată Sfântul Vasile, purtând nişte vase pline cu miruri curate si preţioase. Deschise vasele, unul după altul, şi vărsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simţit inundată de miresme duhovniceşti şi m-am simţit schimbată şi luminată. Sfântul zise către îngeri: "Când veţi fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veţi duce în locuinţa pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfântul se făcu nevăzut. Îngerii m-au luat şi ne-am îndreptat spre Răsărit.".

Oamenilor luminaţi de Dumnezeu li se încredinţează ca, la cea de pe urmă suflare, faptele lor sunt puse în cumpănă şi:

-Dacă partea dreaptă e mai ridicată decât cea stângă, sufletul este primit în rai, în mijlocul îngerilor;

-dacă cele două părţi ale cumpănei sunt deopotrivă, atunci fireşte că mila lui Dumnezeu capătă biruinţa; Când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuieşte lipsa (astfel sunt cele trei judecăţi ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omeneasca, şi judecata milostivă); când faptele cele rele apleacă cumpăna prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreaptă rosteşte hotararea în funcţie de păcate.

Acestea sunt împrejurările care însoţesc moartea omului.

Mântuitorul, vorbind de moartea dreptului şi de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeaşi idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. " Nebune, întru această noapte ţi se va cere sufletul tău. " (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintâi, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Lc.16, 22). Aşadar, de noi înşine şi cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atârnă felul morţii noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Hristos: "Fiţi gata în tot ceasul de moarte, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.". Ca urmare, o continuă căinţă şi o credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce şi paşnică.

Nu numai cei săraci ca Lazar se fac vrednici de un sfârşit fericit, ci şi cei bogaţi, dar smeriţi cu duhul. Nu numai cei bogaţi, ca acel îmbelşugat din Evanghelie, merg în iad şi mor cumplit, dar şi cei săraci, dacă nu-şi poartă crucea lor cu răbdare şi mărime de suflet.

Sufletul dreptului, după ce s-a despărţit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc şi-l poartă spre tărmuri pline de lumină şi fericire. Si este firesc să fie aşa, căci sufletele drepţilor se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ. Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţei lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repausul lor veşnic.". " Moartea păcătosului este cumplită ." (Ps. 33, 21) - este însăşi mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetaţi bine la ce vrea să zică păcătos . Păcătosul este acela ce calcă Legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile Sale. După cum virtutea, reflectăndu-se în conştiinţă, produce în aceasta o bucurie cerească, tot aşa şi păcătul face a naşte în suflet frica răspunderii. Moartea sufletului păcătos este tragică, pentru că, în chiar momentul ieşirii sale din trup, este luat de îngerii răului, pe care i-a servit fiind pe pământ şi cu care, împreună cu ceilalţi păcătoşi, el va trebui, din acel moment, să se unească în veşnicie. Iată ce spune Sfântul Macarie Alexandrinul despre moartea păcătosului: "Când sufletul păcătosului părăseşte trupul, se produce un mare mister. O haită de demoni şi de puteri întunecate înconjoară sufletul şi-l duc în teritoriul lor. Si nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Daca omul, fiind înca pe pământ, le-a dat ascultare şi s-a facut sclavul lor, el cade când părăseşte aceasta lume.

Priveghere şi Stâlpi (Cina)

În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiază, pentru a săvârşi slujba "Stâlpilor" sau cina. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită bisericeşte panihidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părţi din cele patru Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelniţa sau căţuia în care se aprinde cărbune şi se pune tămâie, precum şi o colivă (de obicei din fructe, cozonac, biscuiti etc), un pahar cu vin şi măncare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme.

Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuşi trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc e grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor: " după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune " (I Corinteni 15,36). Dulciurile şi ingredientele care intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţiile sfinţilor sau ale raposaţilor pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.

În timpul cât preotul săvarşeşte slujba, arde şi toiagul aşezat pe pieptul mortului.

De reţinut:

Unii credincioşi pregătesc tămaia cu care se va tămaia decedatul în obiecte improvizate (linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc), ceea ce nu numai că este inestetic şi nepractit, dar constituie şi o lipsă de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situaţii, este indicat să se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o căţuie (obiect destinat pregătirii tămâiei şi tămâierii) sau să se confecţioneze un astfel de obiect, cu deosebită grijă, de un meseriaş priceput. Nu este potrivit apoi că, pentru a arde tămâia să se folosească drept "foc" sau "jar" spirt, hârtie, capete de lumânare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum şi miros neplăcut, anihilând mirosul aromat al tamâiei şi afectănd respiraţia celor prezenţi. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniţă şi căţuie.

In timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează liniştea şi o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-şi impună o reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura rânduiala slujbei. Cei care ţin lumânări aprinse în mâini sa fie atenţi sa nu aprindă hainele celor din jur şi să aibă grijă să nu curgă ceara pe jos, fie că sunt în casă, la capelă mortuară sau în biserică.

Daca în ziua respectivă este zi de post, mancarea trebuie să fie de post, asemenea şi alimentele folosite la alcatuirea colivei. Pentru a nu greşi, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucat sunt şi perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.

După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toata noaptea, să se citească de credincioşii mai evlavioşi, din sfintele Evanghelii si Psaltirea. Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun poveşti, ci se păstrează o atitudine solemnă. Unii credincioşi, în situaţia când decedatul nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când şi-a dat sufletul, solicită preotului la ectenie (rugaciunea de pomenire) să adauge "mort nespovedit, neimpărtaşit şi fără lumânare". Într-adevăr, Biserica ne învaţă ca "trecerea cuiva din viata fără spovedanie si fără grijanie (adica ultima impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru cei ai lui, rămaşi în viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă".
Dincolo de aceste situaţii, în cazul când moartea s-a produs accidental, iar decedatul când era în viaţă se spovedea şi se împărtăsea, catehismul ortodox îngăduie ca atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor să fie însoţit de arătarea "mort neimpărtaşit şi nespovedit", iar uneori şi "fără lumânare".

A treia zi şi vămile - semnificaţia zilelor a noua şi a patruzecea

Unde se află sufletul imediat după despărţirea sa de trup? Ce semnifică a treia zi, a noua zi şi a patruzecea zi ? În ce interval de timp trece sufletul vamile văzduhului şi cănd are loc judecata particulară?

Sfântul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile îngereşti care i s-au făcut despre starea sufletelor morţilor în timpul celor patruzeci de zile de după moarte. Când s-a îndeplinit misterul morţii, sufletul, despărţit de trupul său, locuieşte pe pământ încă două zile şi vizitează împreună cu îngerii locurile pe unde a afăcut binele; el umblă împrejurul casei unde s-a despărţit de trupul său şi chiar rămâne câteodată lângă sicriul unde zace trupul său. Apoi, după exemplul Mântuitorului, Care a înviat a treia zi după moarte, tot sufletul trebuie să se urce la cer, pentru a slăvi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roagă în acea zi pentru cei morţi.

Spaţiul nesfârşit ce desparte pământul şi cerurile, spaţiu ce desparte Biserica triumfătoare de Biserica luptătoare, se numeşte - în limbaj comun, ca de altfel şi în Sfintele Scripturi şi în scrierile Sfinţilor Părinţi - aer . Astfel, prin cuvântul aer nu înţelegem substanţa eterică ce înconjoară pământul, ci, pur şi simplu, spaţiul. Acest spaţiu este plin de îngeri căzuţi, al căror scop consta în a întoarce pe om de la mântuirea sa, făcând din el instrumentul răutăţii.

Sfantul Ioan, care s-a făcut vrednic de a vedea marile taine dumnezeieşti în Apocalipsa , zice că îngerii căzuţi au fost izgoniţi din locaşul lor ceresc ( Apoc . 12, 7-8). Unde au găsit ei refugiu? După Cartea lui Iov, noi vedem limpede că locuinţa lor este în văzduhuri (aer), iar Apostolul Pavel îi numeşte " duhurile răutăţii răspândite în aer " şi pe căpetenia lor " domnul puterii văzduhului ". Îndată după căderea primilor oameni şi izgonirea lor din rai, paza pomului vieţii a fost încredinţată unui heruvim; cu toate acestea, un alt înger căzut s-a pus la rândul său în calea spre rai, pentru a împiedica pe om să intre în el. Porţile cerului s-au ferecat şi domnul întunericului acestui veac nu lasă să mai intre în rai nici un suflet despărţit de trupul lui; drepţii, afară de Ilie şi Enoh, se scoborau în iad ca şi păcătoşii.

Primul care a străbătut trecerea neumblată a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul morţii, sfărâmătorul iadului; din acel moment porţile s-au redeschis. După Domnul, tâlharul cel bun şi toţi dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fără piedici. Sfinţii fac cu uşurinţa această călătorie şi, chiar dacă duhurile rele se străduiesc a-i opri, virtuţiile lor le acoperă păcatele. Aceste duhuri vor avea cu atât mai mult dreptul de a opri sufletul nostru, după ce s-a despărtit de trup şi se va urca spre Dumnezeu, cu cât noi, deja fiind luminaţi prin lumina Mântuitorului şi având libertatea de a alege între bine si rău, ne facem cu toate acestea sclavii şi executanţii păcătoaselor lor voinţe.

Pe pământ sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, să ajungă a se recunoaşte şi, printr-o sinceră căintă, să capete de la Dumnezeu iertarea păcatelor sale. În schimb, dincolo de mormânt, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de păcat o au îngerii cei căzuţi. Demonii, ca stăpâni ai răului pe pământ, or să-i înfăţişeze acum toate faptele sale cele rele, amintindu-i totodată împrejurările care au însoţit lucrarea răului. Sufletul va recunoaşte atunci greşelile sale şi prin această recunoaştere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu este decat o confirmare a ceea ce sufletul deja a pronunţat asupra lui însuşi. Păcatele urmate de căinţa nu se mai socotesc şi nu se mai amintesc, nici la vămi, nici la judecată. La rândul lor, îngerii cei buni înfăţişează la vămi faptele bune ale sufletului. Tot spaţiul dintre pământ şi ceruri este împărtit în 20 de părti sau tribunale, iar sufletul, trecând pe acolo, este acuzat de către demoni de păcatele sale. Fiecare vamă, după cum le numesc Sfinţii Părinţi în scrierile lor (duhurile rele se numesc vameşi ), corespunde unui anumit grup de păcate. Duhurile rele acuză sufletul nu numai de păcatele de care el e vinovat, ci încă şi de acelea pe care nu le-a comis, după mărturisirea Sfântului Ioan Letsvithnik.

Noi împrumutăm din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii în care vămile se succed. Pe calea cerului, mergând spre răsărit, sufletul întâlneşte întâia vamă , unde duhurile rele, după ce au oprit sufletul însoţit de îngerii cei buni, îi înfăţişează păcatele sale făcute prin cuvânt (vorbe deşarte, flecăreala, cuvinte obscene, jigniri, luare în râs a lucrurilor sfinte, căntece pătimaşe, râs s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciună, călcare de jurământ, luarea numelui lui Dumnezeu în deşert, călcarea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu, ascunderea păcatelor înaintea duhovnicului); a treia vamă este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rău, umilirea altuia, jignirea, batjocura unită cu uitarea propriilor sale greşeli şi păcate); a patra vamă este a lăcomiei (beţia, obiceiul de a mânca între mese şi în ascuns, uitarea rugăciunii înainte şi după mese, nepaza postului, îmbuibarea, desfătările, în sfărşit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vamă este a leneviei (lenevire la slujbele divine şi la rugăciunea fiecăruia, neglijenţa la lucru, lene); a sasea vamă este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe faptă); a şaptea vamă este aceea a zgârceniei şi a iubirii de arginţi; a opta vamă este a cămătariei; a noua vamă este a inşelătoriei (judecaţi strâmbe, măsuri false şi alte işelătorii); a zecea vamă este a geloziei; a unsprezecea vamă e a mândriei (ambitii, mândrie, prea bună părere de sine, lipsa de respect faţă de părinţi, cler, superiori, în general neascultări); a douasprezecea vamă este a mâniei; a treisprezecea vamă este a răzbunării; a paisprezecea vamă este a uciderii; a cincisprezecea vamă este aceea a magiei (vrăji, amestec de otrăvuri, farmece, chemarea demonilor); a şaisprezecea vamă este a necuraţiei (tot ce tine de acest păcat: gânduri, pofte şi fapte necurate, iubirea trupească a persoanelor nelegate prin căsătorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a şaptesprezecea vamă este cea a adulterului (necredinţa în căsătorie, căderea în păcat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vamă este aceea a păcatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vamă este a ereziei (false cugetări asupra religiei, lepădarea de credinţa ortodoxă, hula, blasfemia); în fine, ce de pe urma, a douazecea vamă este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.

Cunoscând starea sufletelor după moarte, trecerea vămilor şi înfatişarea înaintea lui Dumnezeu, care toate au loc în a treia zi, Biserica şi rudele, arătandu-şi dragostea lor pentru cel mort, roagă pe Domnul a-i ierta păcatele şi a-i înlesni trecerea vămilor.

După ce sufletul s-a închinat Domnului, el e purtat prin felurite locaşuri ale sfinţilor pentru a privi frumuseţile raiului. Această vizitare a locuintelor cereşti durează şase zile, în care sufletul admiră şi slăveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. În această contemplaţie el uită cu totul scârbele ce le-a avut fiind în trup; dar, cu toate acestea, dacă el este împovărat de păcate, se întristează reproşandu-şi că şi-a irosit viaţa în negrijă şi că nu L-a slujit pe Dumnezeu după poruncile Sale.

Isprăvind vizitarea raiului, a noua zi (după desparţirea sa de trup), sufletul se urcă din nou la Dumnezeu, pentru a I se închina. Pentru aceasta Biserica face rugăciuni pentru morţi în ziua a noua.

După a doua închinare, Domnul porunceşte ca să-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferinţele păcatoşilor, aude plângerile, gemetele si scrâşnirea dinţilor. In timpul a 30 de zile sufletul vizitează toate cotloanele iadului şi tremură de frică să nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfârşit, într-a patruzecea zi după desparţirea sa de trup, se urcă pentru a treia oară să I se închine Creatorului. Şi atunci, Judecătorul etern hotăraşte locuinţa ce i se cuvine sufletului, după faptele sale şi dupa viaţa pământească. Astfel, are loc judecata particulară, în a patruzecea zi după moarte; iată pentru ce Biserica se roagă pentru morţi în acea zi.

Deci, ziua a patruzecea după moarte este ziua decisivă pentru soarta sufletului în viaţa viitoare. Este judecata particulară a lui Hristos, care hotărăşte starea sufletului numai până în ziua Judecăţii de Apoi - Judecata generală. Această stare a sufletului, corespunzând cu viaţa sa de pe pământ, nu este starea sa definitivă, pentru veşnicie, ci este supusă schimbării. Iisus Hristos, în a patruzecea zi după Invierea Sa, a înalţat natura umană la gloria supremă, aşezând-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Părintelui. Aşadar, după dumnezeiescul Său exemplu, răposaţii, într-a patruzecea zi după moartea lor, intră în starea ce se cuvine valorii lor morale.

Urmând pilda Domnului Care, după înalţarea Sa a patruzecea zi, a şezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, aşteptând până se vor pune vrăjmaşii Lui aşternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot aşa şi sufletele morţilor, al căror destin a fost stabilit prin judecata particulară a lui Hristos, rămân în acea stare (nu însă fără posibilitate de schimbare) până în ziua Judecăţii generale.

Să punem aşadar inimă şi credinţa noastră în iubirea Mântuitorului Care, chiar întru slava Sa, este neîncetat preocupat de veşnica noastră mântuire, de mântuirea ta şi de aceea a răposatului care îţi este scump; roagă-L deci pentru el, ca prin harul Său să vindece relele sufletului celui mort, să îndeplinească ceea ce-i lipseşte, să ierte păcatele, să-l cureţe şi să-l aşeze în rândul fericiţilor. Credinţa şi rugăciunile tale, unite cu rugăciunile Bisericii, vor fi de un mare ajutor pentru răposatul tău în ziua judecăţii lui Hristos, aşteptând Judecata cea de pe urmă.

Prin urmare, vedem că sufletul, după despărţirea sa de trup, locuieşte încă doua zile pe pământ şi se înalţă în a treia zi către Dumnezeu, pentru a I se închina; apoi petrece în rai următoarele şase zile, urmând cele treizeci de zile în iad. In a patruzecea zi află care va fi starea sa până la Judecata cea de pe urmă când, numai atunci, sufletele vor primi hotărârea definitivă.

.

Ritualul înmormântării

În ziua şi la ora stabilită de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia şi oferă preotului şi cântăreţului câte o lumânare împodobită aprinsă.

După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuară), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeaşi până la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjază astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusă la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva şi vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor (simbol al vieţii şi al morţii, închipuind raiul în care se doreşte a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeşnice, steaguri ,cântăreţul şi preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului şi ceilalţi participanţi.

Pe drum până la biserică şi apoi până la cimitir, se cântâ "Sfinte Dumnezeule" funebru de către cor sau credincioşi, sub conducerea cântăreţului.

Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viaţa şi activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului ectenia pentru morţi.

De reţinut:

Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru înmormântare este păgân şi exprimă menţinerea unei superstiţii care denotă ignoranţă. Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiţia ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formaţii cântă piese muzicale populare, romanţe, marşuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicită şi puţinul respect ce-l poartă celor decedaţi. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârşire angajarea unei fanfare la înmormântare. În timpul slujbei la biserică se va păstra aceeaşi atmosferă de linişte şi de reculegere. Celor prezenţi li se împart lumânări aprinse (uneori însoţite de o batistă, o panză albă sau un prosop, precum şi un covrig, un măr sau un colăcel etc.) de sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună "Dumnezeu să-l ierte" sau "Bogdaproste!" (Cuvânt slav, încetăţenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot "Dumnezeu să-l ierte!"). Aceste formule înlocuiesc pe cea obisnuită de "mulţumesc" ori franţuzismul "merci" care nu se folosesc în asemenea ocazii. Unii credincioşi atenţionează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea şi rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondată. Oferirea şi primirea lumânării aprinse reprezintă credinţa comuna în "Lumina-Hristos" care călăuzeşte sufletul decedatului pe calea veşniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credinţă şi să poarte în mâini simbolul "luminii celei neapuse". La sfârşitul slujbei, membrii familiei şi ceilalţi credincioşi sărută icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiaţi ca rudenie, mâna ori faţa mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta, semnul iertării şi al împăcării prin care ne luam rămas bun de la cel care pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine şi linişte, întrucât ne aflăm în atmosfera slujbei de înmormântare.  Practica de a lipi pe crucea din mană mortului o moneda este pagană şi trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că morţii plătesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al infernului. A ataşa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o impietate şi perpertuarea unei superstiţii pe care orice creştin ortodox nu o poate susţine. Când preotul citeste rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi, nefiind atenţi la semnsul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserica sau capelă , ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de păcatul sufletesc şi trupesc", iar a doua rugăciune: "Si-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegandu-l si de legatura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuşi din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine...". Deci este limpede ca preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor. Coliva, vinul, colacul şi capetele se vor aduce în biserică sau capelă unde rămân pe parcursul slujbiei înmormântării. În colivă, colac şi în capete se parind lumânări, arzând tot timpul slujbei. Coroanele şi pomul rămân la uşa bisericii. Bărbaţii vor intra în locaşul sfintei biserici sau capelei cu capul descoperit. La capătâiul celui decedat se aşeză unul sau două sfeşnice, în care cei prezenţi aprind lumânări.

La organizarea convoiului funebru se obişnuieşte ca, langă cruce, cineva să poarte fotografia îndoliată a celui decedat sau icoana cu patronul numelui. Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioşi desemnaţi din vreme asază sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăţi de pânză albă numite poduri. Ele reprezintă "vămile văzduhului", peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea sa spre tronul de judecată al lui Dumnezeu. Tot acum se împart daruri de pomană şi bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.

Dacă vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) doreşte să ţină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta. Pentru economia de timp a celor prezenţi (unele rude sunt venite de la mari departari) şi pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir. Există şi o altă înţelegere greşită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserică sau capelă şi de acolo la cimitir. Toţi ştiu că cel decedat se duce "pe drumul fară întoarcere". Această expresie înseamnă, în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Mulţi însă consideră că expresia "drumul fără întoarcere" ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de complicaţii, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul şi supun pe cei îndoliaţi la parcurgerea pe jos a unor distanţe mari de drum, accentuându-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situaţii, cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul. Mai dăinuie pe alocuri şi superstiţia ca în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare ("pentru că e începutul săptămânii şi ar muri toţi din casă"). Fireşte că o atare "credinţă" este fals şi nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putându-se să se facă în orice zi a săptămânii.

Rugăciunea pentru morţi

Rugăciunea pentru morţi este un act de caritate şi conţine două virtuţi: rugăciunea în ea însăşi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; şi rezultatul rugăciunii, ca bine ce se face răposatului.

Prin urmare, rugăciunea pentru morţi este în acelasi timp o faptă de milostenie şi o faptă de credinţă. Domnul Iisus Hristos, El Însuşi, ne Învaţă că noi n-am putea avea nici o virtute fără ajutorul Său. A chema mila dumnezeiască asupra-ne şi asupra altora, asupra viilor şi asupra morţilor - este o tendinţă ce exprimă voinţa lui Dumnezeu. Rugăciunea, după învăţătura Apostolului şi a Bisericii ecumenie, este o lucrare a Sfântului Duh ce locuieşte în noi.

Sfântul Efrem Sirul explica lămurit, printr-o paralelă, posibilitatea şi influienţa salvatoare a rugăciunilor noastre asupra sufletelor răposaţilor. În testamentul său, el zice, între altele, că între răposaţi şi vii, când acestia se roagă pentru ei, este aceiaşi simpatie ce există în natură între fructele pământului. Astfel, când timpul înfloririi a trecut pentru vie, vinul în pivniţă începe a fierbe; când unele legume plantate în pământ încep a se desfaşura, aceleaşi legume în case dau ramuri.

A purta sarcina unul altuia înseamna a avea un viu interes pentru soarta aproapelui. Însusi Domnul a luat partea cea mai vie la soartă păcătoşilor, împovărându-Se cu toate păcatele noastre şi făcându-Se vinovat de toate greşelile noastre înaintea Părintelui Său ceresc; toate aceste greşeli le-a spălat cu sângele Său şi le-a şters prin moartea Sa. Aşadar, dacă Însuşi Dumnezeu ia parte la soarta noastră, putem noi să nu ne interesăm de soarta aproapelui nostru, cerând pentru el mântuirea, putem noi să nu sacrificăm tot ce este în puterea noastră?

Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă şi ne-a arătat că nu sunt morţi propriu-zis, că oamenii vieţuiesc dincolo de mormânt. Viaţa creştină este intemeiată pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugându-se pentru membrii Bisericii lui Hristos şi purtând greutatea aproapelui.

Biserica Ortodoxă se roagă pentru tot universul, pentru toţi oamenii - vii sau morţi - numai dacă ei sunt ortodocşi şi dacă au părăsit această viaţa întru credinţă şi nădejde. Nu e nevoie decat a crede în Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugăciunilor pentru răposaţi. De voi uita pe răposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata că l-am iubit cănd era cu mine pe pământ? Dacă într-adevăr l-am iubit viu fiind, aş putea înceta să-l mai iubesc când va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrară bunului simt. La nevoie se cunosc adevăratele prietenii şi putem noi să ne închipuim o trebuinţă mai mare decât aceea a sufletului nedesăvârşit, încărcat de păcate?

Astfel se arată înalta îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi înaintea răposaţilor a celui ce se roagă pentru morţi. A înmormanta trupul răposaţilor este un act de milostenie practicat de întreaga omenire. Însă religia creştină pretinde încă să se îngroape trupul cu toată onoarea ce se cuvine templului Sfântului Duh. Aşadar, înmormântarea trupului este un act de caritate propriu întregii omeniri, în vreme ce rugăciunea pentru răposaţi este rodul acelora ce cunosc pe adevăratul Dumnezeu - izvorul iubirii şi al vieţii. Nu ştim şi nu putem şti cine greşeşte şi cine are dreptate înaintea lui Dumnezeu; numai El singur o ştie. Noi nu ştim decât un singur lucru: ca toţi oamenii sunt păcătoşi.

"Că nu este drept nici unul ", învaţă Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). " Nimeni nu e curat de păcate, măcar de-ar fi trăit o singură zi pe pământ" (Iov 14, 44). Noi ştim bine că suntem zămisliţi în păcat, ne naştem, vieţuim în păcat şi nu suntem curăţiţi pe deplin de păcat în clipa în care trecem în lumea de dincolo de mormânt. Nimic mai important nu le revine celor vii decât a urma această poruncă: " A iubi pe toţi şi a ne ruga pentru toţi ". Acel ce dă viaţă şi iartă păcatele a zis: " Cereţi şi vi se va da, nu voiesc moartea păcătosului! ". El însuşi ne-a învăţat a ne ruga astfel: " Şi ne iartă nouă greşalele noastre! ". Rugăciunea dată de Domnul slujeşte drept fundament la toate rugăciunile noastre, prin urmare, şi la rugăciunea pentru morţi, unde ne rugăm pentru mântuirea răposatului şi cerem iertarea păcatelor sale.

La cimitir

După încheierea slujbei prohodului din biserică sau capelă se porneşte, în aceeaşi procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteşte ultima ectenie şi se cântă "Veşnica pomenire". Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut să-şi ia ultimul rămas bun, pot s-o facă acum, sărutând icoana de pe pieptul celui decedat, şi, după caz, mâna acestuia. Preotul apoi săvârşeşte tot ritualul de îngropare (varsă untdelemn şi vin peste cel decedat, pecetluieşte groapa) si binecuvântează coliva şi darurile care se împart la cimitir.

De reţinut:

Icoana de pe pieptul mortului se ia de către rude şi se duce acasă, ea folosindu-se, de regulă, şi la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea - deşi nu este obligatoriu - şi toiagul poate fi luat acasă şi aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.

Acum se scoate - de către rude - piedica de la picioarele mortului care se lasă în sicriu.

Florile care au fost puse în sicriu este potrivit să se strangă şi, după acoperirea mormântului, să fie aşezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.

Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunătăţile din el, care se dau de pomană. Tot acum se împart, pentru sufletele răposatului diferite daruri. De preferat ca această milostenie să se îndrepte către străinii nevoiaşi. S-a încetăţenit tradiţia ca, după astuparea mormântului, sâ se dea "peste groapă", de pomană, o plapumă (ori o paturâ), perne, o caldare cu apă, o găina vie etc. Toate acestea nu au decât o singura semnificaţie: milostenia pentru sufletul celui răposat care nu trebuie să treacă neapărat de la cel ce dă către cel ce primeşte peste mormânt, gestul neîmplicând nici o rezonanţă şi neavând nici o încărcătură religioasă.

Familia şi aşa încercată de durere nu trebuie să facă excese în ceea ce priveşte pregătirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fală sau într-o întrecere de a face pregătiri cât mai multe şi cât mai scumpe. Trebuie păstrată măsura în tot ceea ce intreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelşugate şi daruri costisitoare.
Nu cosciugul scump, nici multele coroane sau jerbe ori mâncărurile rafinate şi abundente trebuie să preocupe familia, ci rugăciunea profundă de care sufletul decedatului are nevoie, căci se pregăteşte de întâlnirea cu Dumnezeu. Cel mai potrivit este, în astfel de situaţii, să se facă milostenii (adică să se dea de pomană) din alimente şi haine creştinilor care trăiesc o viaţa grea în azilurile de bătrâni, orfanilor, văduvelor, caselor de copii, asociaţilor de handicapaţi, într-un cuvânt, străinilor care efectiv au nevoie şi se bucură de o haină ori de o farfurie cu mâncare.

Mijlocirea Bisericii

Dacă rugăciunea este expresia voinţei, atunci care trebuie să fie oare puterea rugăciunii întregii Biserici şi a tuturor membrilor săi în favoarea unui singur subiect? Noi vedem exemplul eficacităţii rugăciunii în faptele Apostolilor: în urma rugăciunilor Bisericii, un înger l-a scos pe Apostolul Petru, în timpul nopţii, din închisoare, în ajunul condamnării sale, fără ca nimeni să fi simţit; fiarele sale au căzut şi paznicul ce era lângă el nu a văzut nimic şi nu a auzit nimic (Fapte 12). În final, este normal a întrări faptul că rugăîciunea are o influienţă benefică asupra sufletelor aflate dincolo de mormânt. Întotdeauna Biserica s-a rugat, se roagă şi se va ruga pentru morţi, până la A Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeieşti de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie şi la Vecernie, Biserica se roagă deopotrivă pentru vii şi pentru morţi. Scopul Bisericii este de a-l sfinţi pe om, de a-l face vrednic să participe la fericirea veşnică. Ea se îngrijeşte de mântuirea tuturor membrilor săi deopotrivă, vii sau morţi. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că rugăciunile pentru morţi sunt un obicei apostolic şi o instituţie a Sfântului Duh.

Ceea ce este iaraşi important este că această dogmă (rugăciunea pentru morţi) a Bisericii Ortodoxe este strâns legată cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gura de Aur; în timpul fiecăreia dintre ele, Biserica se roagă de trei ori pentru cei răposaţi. O dată se roagă la proscomidie, a doua oară - după citirea Evangheliei, anunţând noutatea prea fericită a mântuirii tuturor celor ce cred în Iisus Hristos şi iertarea generală a păcatelor prin mijlocirea Mântuitorului. Atunci diaconul sau preotul intonează îndoită rugăciune cu ecfonis în a doua ectenie în care Biserica se roagă pentru cei răposaţi în aceşti termeni: "Pentru Patriarhii ortodocşi, pentru evlavioşii împăraţi şi evlavioasele împărătese, Domnului să ne rugam", pentru a mărturisi unitatea şi comuniunea întregii Biserici.

Această ectenie se face în rugăciunea cu ecfonis în timpul Liturghiei, în timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decât ctitorii templului pe care Biserica îi numeşte cu adevărat fericiţi şi în adevăr demni de o veşnica pomenire, pe toţi cei răposaţi - atât pe cei îngropaţi în aceste locuri precum şi pe toţi răposaţii ortodocşi în general. După îndoita rugăciune cu ecfonis, vine rugăciunea cu ecfonis special pentru răposaţi. În sfârşit, a treia oară, după binecuvântarea Sfintelor Taine, Biserica se roagă încă o dată pentru cei răposaţi. La serviciile de seară şi de dimineaţa (la Vecernie şi la Utrenie), Biserica se roagă deopotrivă pentru răposaţi, această rugăciune exprimând unirea, legătura, raportul şi comuniunea cu ei.

Rugăciunea comună se face la biserică, rugăciunea particulară se face la domiciliu; de aceea, rugăciunile pentru morţi pot fi rugăciuni comune sau rugăciuni particulare, şi trebuie să ne rugăm pentru răposaţi totdeauna şi pretutindenea. Repausaţii păcătoşi care erau în iad şi care, prin rugăciunile Bisericii şi ale rudelor care erau în viaţă, au căpătat iertarea păcatelor lor, s-au arătat celor vii pentru a mărturisi despre schimbarea stării lor dincolo de mormânt şi pentru a lua parte la primirea lor în numărul prea fericiţilor.

In Biserica creştină, fiecare zi este consacrată memoriei unuia sau mai multor sfinţi. In afară de aceasta, fiecare zi a săptămânii este hotărâtă unei prăznuiri speciale, astfel încât sâmbăta este consacrată memoriei tuturor sfinţilor şi a răposaţilor. Rugându-se în fiecare zi, pentru răposaţi, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii săi să se roage pe cât posibil mai des şi cu mai multă putere pentru rudele lor adormite; însă aceste rugăciuni trebuie a fi cu deosebire săvârşite sâmbăta, care este o zi specială, o zi dedicată tuturor sfinţilor şi răposaţilor. Sâmbăta - Sabat - este un cuvânt din ebraică, care se tâlcuieşte prin repaus . Biserica Ortodoxă consacră această zi memoriei tuturor celor ce au părăsit acest pământ pentru lumea de dincolo de mormânt, memoriei răposaţilor perfecţi (sfinţi) şi răposaţilor imperfecţi, a căror soartă nu este desăvârşit hotărată. Biserica cere pentru ei repausul veşnic, după această viaţă de suferinţă pe pământ.

In aceste zile toată Biserica, adică toţi credincioşii, au un interes cu totul special asupra sorţii răposaţilor.

Aceste zile se numesc sâmbetele părinţilor şi se împart în:

sâmbetele ecumenice generale ( pomenirea morţilor ); zile de pomenire particulare sau locale.

Slujba divină particulară este aceea ce se îndeplineşte de către o singură persoană sau de către o adunare la domiciliul său, sau la biserică. Acest serviciu privat cuprinde rugăciunile dimineţii şi cele de seară, care conţin rugăciuni pentru morţi, rugăciunile înainte şi după prânz, rugăciunea cu care începe şi se termină orice faptă bună. Rugăciunile particulare, săvârşite cu ajutorul preotului, sunt: slujba morţilor (panachida), rugăciunile de mulţumire ( Te Deum ) şi sfinţirea apei (agheasma).

Pomenirea după înmormântare

Familia celui decedat cheamă la masă, după înmormântare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuţi şi, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile de înhumare.

După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei prezenţi sunt datori să mămânce cu cuviinţă şi cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbeşte fâră rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă nici nu se bea întocmai ca la nuntă. In loc de "noroc!" sau alta urare, atunci când se gustă din pahar, se zice "Dumnezeu să-l/s-o ierte", iar când se primeşte un vas, îmbrăcăminte, etc. de pomană, nu se zice mulţumesc ci "Dumnezeu să primească!".

Obiceiul de a vărsa vin din pahar la pomană trebuie să dispară. Cine varsă vin pe covoare dovedeşte nu numai că se ţine de obiceiuri păgâneşti, dar este lipsit de bunăcuviinţă, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la biserică. Când cineva pleacă beat de la pomană, a păcătuit atât acela, dar şi cel care i-a dat bautura peste măsură. Milostenia cea mai primita este cea facută celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, bătranilor neajutoraţi, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu mulţi copii, celor abandonaţi în casele sau leaganale de copii.

Când decedatul face parte dintr-o familie fără posibilităţi materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preot care le va ajuta cu cele necesare din fondurile bisericii sau din donaţiile credincioşilor. Astfel, familia nu se va simţi umilinţa, întrucât a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul şi credincioşii au posibilitatea de a împlini porunca dragostei creştine care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de situaţii.

De reţinut:

Cei care se întorc de la înmormântare, întrucât urmează să ia parte la masă, sunt aşteptaţi de gazdă cu apă de spălat pe mâini. S-a încetăţenit obiceiul ca cei ce se spală să nu se şteargă, pentru că "nu se şterge". Fireşte că această practică este lipsită de sens. Ea, probabil, ţine de o anumită strategie a familiei care cu greu se poate oferi mai multe prosoape de şters atunci cănd cei poftiţi la masă sunt în număr mare.

Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeşte păstrarea credinţei autentice, iar pe de altă parte rugăciunea conjugată cu postul este mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă şi mâncare de dulce, pentru că "mortului nu-i placea mâncarea de post". Aceasta este o viziune îngustă asupra relaţiei pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedaţi, prin rugăciune şi prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul lui este imaterial, iar "Împăraţia lui Dumnezeu - spune Sf. Apostol Pavel - nu este mâncare şi băutură". Deci, se cuvine a păstra şi respecta cu sfinţenie rânduiala Bisericii, apelându-se permanent la sfatul competent al preotului

Milostenia

După rugăciune, al doilea mijloc de a interveni pentru răposaţi este milostenia pe care noi o facem în amintirea şi în numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pământeşti pe cei ce au nevoie de ele, pe săraci, adică pe fraţii noştri. Milostenia este de mare ajutor pentru odihna răposaţilor păcătoşi. Tot ajutorul dat săracilor Iisus Hristos îl ia asupra Lui: " Pentru Mine aţi făcut ", zicea El; prin urmare, El nu va vrea să rămână dator către aceia de la care a primit binefaceri. Un pahar de apă rece, cei doi bani ai văduvei - toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile făcute de cei vii în amintirea răposaţilor au aceiaşi semnificaţie ca şi când aceste fapte ar fi fost făcute de răposaţii însăşi.

Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur arată toată importanţa milosteniei: "Nimic nu e mai puternic pentru a şterge păcatele decât milostenia; castitatea şi postul nu fac bine decât celui ce le practică şi aceste două virtuţi nu ajută decât la propria sa mântuire. În timp ce milostenia se răspândeşte asupra tuturor şi îmbratişează pe toţi membrii trupului lui Hristos.". Astfel, în explicaţia sa la Evanghelia Sfântului Toma, Ioan Gura de Aur zicea: "Voieşti să cinsteşti pe răposatul tău? Cinsteste-l prin milostenie şi prin fapte de milostenie, căci numai milostenia scapă sufletele din chinurile veşnice.". Vorbind de plânsul nestăpânit şi de înmormântările pompoase ca de lucruri total nefolositoare răposaţilor (ca şi viilor, de altfel), el zice:

"Milostenia, făcută în numele răposatului, este un mare ajutor pentru mântuirea sa. Îngropăciunile bogate arată nu iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. De voiesti să-l plângem cu adevarat pe răposat, îţi voi arata un alt fel de soi de înmormântare şi te voi învaţa să-l îmbraci cu haine ce se vor scula împreună cu el în ziua Judecăţii şi-l vor slavi; aceste haine sunt milosteniile ce vor învia odată cu el. Milostenia este o pecete cu care el e pecetluit şi cu care va face să strălucească hainele sale, când va auzi cuvintele: "Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc.". Acestea sunt lucrurile care îl vor face slăvit, care îl vor face luminos, care îndepărtează primejdia. Să îngropăm morţii într-un chip folositor lor şi nouă, întru slava lui Dumnezeu; să facem milostenie întru numele lor; să le dăm bune merinde pentru drum.".

Numărul mântuiţilor şi al osândiţilor este format din bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neştiutori de carte, domni şi slujitori. Credinţa mântuieşte şi necredinţa pierde pentru totdeauna. Cel ce crede obţine iertarea păcatelor sale pe pământ şi dincolo de mormânt prin mijlocirea Bisericii şi a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, după cuvintele lui Iisus Hristos, nici în lumea aceasta şi nici în cealaltă.

Noi trebuie să întelegem prin aceasta nu credinţa pe care o au chiar şi demonii, ci credinţa care se manifestă prin faptele de îndurare către Dumnezeu şi către oameni.

Astfel, cuvintele: " Dumnezeu va da fiecăruia după faptele sale. ", " Ceea ce omul va fi semănat, va secera. ", şi alte cuvinte de acest fel, se referă la A doua Venire a lui Hristos, când va veni să judece vii şi morţii, căci atunci nici un ajutor nu va mai fi posibil şi nici o rugăciune nu va mai fi primită, Când grozava zi a Judecăţii cea de pe urma va sosi, timpul ce era dat omului pentru a lucra la mântuirea sa şi la cea a aproapelui va fi consumat. Sfântul Ioan Damaschinul, legând expresiile de acest fel cu sfârşitul lumii, zice că: "Aceste cuvinte se vor îndeplini în adevăr pentru sufletele nepăsătoare de mântuirea lor. Unde se vor găsi atunci săracii? Unde se va căuta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugăciune, nici pentru milostivire. Aşadar, până când va sosi acea ora, să ne ajutăm unii pe alţii şi să aducem jertfa de milostenie Domnului Celui îndurat şi milostiv.".

Pomenirile de după înmormântare

Biserica învaţă că viaţa omului nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului. De aceea, creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

-La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântăriii), în cistea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi.

-La 9 zile după moarte, "ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moşteneasc şi morţii noştrii". -La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, "pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer". -La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi -La un an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. -In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

De reţinut: Spre a nu greşi în privinţa pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data şi ora săvârşirii pomenirii. De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marţea, joia şi sâmbăta.

ATENTIE!

Nu se fac parastase în următoare zile şi perioade din cursul anului:

 a) Duminicile de peste an, pentru că duminica amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare.

 b) In cele douăsprezece zile dintre Napşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului Învierii.

 c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.

 d) Din sâmbâta Floriilor până în Duminica Tomei.

 e) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.

 - In timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplină.

- Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvarşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel putin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.

 - La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se adauge "la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, şapte ani, etc.". Cărtile de cult nu prevad aşa ceva, şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic in plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.

 - La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe langă celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac preotul va scoate particica pe care o va aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor decedatului.

 - Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieşte ca, la 40 de zile şi un an, să se dea diferite lucruri şi mai ales îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic, , dar nu ne opreste nimeni să dăm oricând âi orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndatinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat.

 - Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate sfintele liturghii pe care le săvârşeşte în sfânta biserică.

 - In fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedaţi după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele "poartă capetele", adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserică prescuri (capete), colivă şi vin. Preotul, cu acest prilej, săvârşeşte slujba parastasului.

 - Obiceiul, practicat în unele părţi de ţară, de a se deshuma morţii la şapte ani şi a se reînhuma cu slujba specială nu este prevăzut în cărţile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.

 - In legatură cu aceste zile de pomenire a morţilor, exista grija ca ele să fie respectate cu sfinţenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deaja săvârşită.

Este deci indicat ca ea să se facă înainte şi nu după sorocul de pomenire.

Alte rânduieli şi povăţuiri

- Pentru cei ce au răposat fară lumânare (adică nu li s-a putut aprinde şi pune în mână o lumânare când şi-au dat sufletul), în preziua Sfintelor Paşti se dă la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă, ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paşti până la Înaltare, la ceremoniile din sfântul locaş. Unii creştini practică aceasta rânduială în fiecare an, pâna la pomenirea de şapte ani.

- Lumânările folosite la slujbele de înmormântare, şi de pomenire a morţilor, sunt o jertfă, şi ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creştinii trebuie să evite procurarea şi folosirea lumânărilor din comerţul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârşitoare a cazurilor fabricarea lor se face fară a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deşeuri petrolifere şi diverşi înlocuitori care prin ardere provoacă fum înnecăcios şi toxic.

 In acelaşi timp, mulţi din cei ce fabrică în clandestinitate lumânările sunt necredincioşi şi lucrează în condiţii de neglijenţă şi insalubritate. De aceea, amintind şi faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioşii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu şi în condiţii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.

- Pentru pruncii morţi, până la vârsta de şapte ani, pentru diaconi şi preoţi de mir, precum şi pentru arhierei şi călugări, slujba înmormântârii este diferită.

- Pentru toţi decedaţii care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sfintele Paşti şi Duminica Tomei), slujba înmormântării se face după o rânduiala specială.

- Celor care urmează a fi incineraţi (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârşesc nici slujbă a înmormântării şi nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Biserică.

- Celor care s-au sinucis cu bună ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvarşeşte nici o slujbă şi sunt îngropaţi la marginea cimitirului, într-u loc anume destinat.

- Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântări.

- Crucea de la mormânt care se "ridică", (înlocuind pe cea de lemn) după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, , se sfinteste la cimitir de către preot printr-o slujbă specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu apă curată, busuioc, lumânări, tămaie, o colivă şi vin. Unii credincioşi acoperă crucea cu o panză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este profan şi se practica la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori plăci comemorative.

- Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanenţă (nu numai la anumite zile de pomenire a morţilor). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creştini se silesc a face din morminte adevarate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulţi pentru marmură, pentru feronerie şi grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanţurilor nichelate, încorsetaţi în adevărate cutii de beton şi mozaic. De multe ori, lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălări şi de negrija noastră. Creştineşte este ca şi mormintele vecine, chir dacă nu aparţin familiei, să ne preocupe, curăţându-le de buruieni fiindcă responsabili lor direcţi au uitat de cei morţi sau le neglijază cu vinovăţie.

- Timp de patruzeci de zile, după tradiţie, arde la piciorul crucii candela şi mormântul se tămâiază (de una din rude ori de o presoană desemnată în acest scop).

- La pomenirea de şapte ani, nu se dezgropă osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposaţi nu trebuie deranjată, cu atat mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: "se pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a Domnului".

Pentru alte datini, obiceiuri, tradiţii şi practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă), terbuie să se ia legătura cu preotul de enorie, aşa cum am mai spus.

Suntem datori însă, ca niste buni creştini, să facem precum ne-a învaţat Biserica noastră ortodoxă, îndepărtând obiceiurile şi datinile omeneşti şi îndeplinind, pentru folos sufletesc, povăţuirile lor.

Cules de pe adresa :

ortodoxism.ro/ carte.shtml. de pr.paroh Cobzaru Ion în Noiembrie 2011

ACATIST PENTRU CEI ADORMIŢI

După obişnuitul început, se zic:

Condacul 1
Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veşnic, hotărând tuturor vremea şi felul sfârşitului, iartă, Doamne păcatele celor din veac adormiţi, primeşte-i în locaşul luminii şi bucuriei şi le deschide braţele părinteşti.
Auzi-ne, Milostive, pe noi, cei ce le facem pomenirea şi strigăm: Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Icosul 1
Pe Adam cel căzut şi pe tot neamul izbăvindu-l de pierzarea cea veşnica, ai trimis în lume, Doamne, pe Fiul Tău, răsarindu-ne viaţa veşnica prin Crucea şi Învierea Lui, spre mila Ta nădajduim, asteptăm Împărăţia cea nestricăcioasă, a slavei, cerem împărtăşirea la Domnul celor adormiţi şi ne rugam:
Tatăl nostru, fă ca să uite ei toate scârbele şi întristările pământeşti,
Tatăl nostru, veseleşte sufletele celor chinuiţi în valurile vieţii,
Tatăl nostru, mângâie pe ei la sânul Tău, precum îşi mângâie mama copiii,
Tatăl nostru, graieşte lor: "Păcatele vi s-au iertat!"
Tatăl nostru, primeşte-i în limanul cel fericit şi liniştit,
Tatăl nostru, deschide-le cămările îngerile şi sfinţilor,
Tatăl nostru, pe părinţii şi fraţii noştri cei adormiţi învredniceşte-i veşnicelor Tale bunătăţi,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 2-lea
Cuviosul Macarie fiind luminat de strălucirea Celui Preaînalt, a auzit glas de la un popă idolesc: "Când vă rugaţi voi, creştinii, pentru cei ce se chinuiesc în iad, au bucurie şi păgânii". Este minunată puterea rugăciunilor creştineşti. Cele de dedesubt prin aceasta se luminează, împreuna cu cei credincioşi când cântăm pentru toată lumea: Aliluia! Icosul al 2-lea
Ne aducem aminte de cuvântul lui Isaac Sirul, care spune: "Inima care iubeşte pe oameni şi dobitoace, se roagă întotdeauna cu lacrimi şi pentru ca toată zidirea să se curăţească", deci şi noi cu îndraznire cerem de la Dumnezeu ajutor celor din veac adormiţi, strigând unele ca acestea:
Tatăl nostru, uşurează întristarea părinţilor pentru pierderea fiilor,
Tatăl nostru, cei ce nu te-au cunoscut pe pământ, să te cunoasca măcar în cer,
Tatăl nostru, miluieşte pe toţi cei ce au fost îngropaţi fără rugăciuni,
Tatăl nostru, primeşte în locaşurile Tale pe cei ce au murit năprasnic de scârbe sau de bucurie,
Tatăl nostru, tuturor celor ce mor, trimite-le pacea şi odihna Sfinţilor,
Tatăl nostru, pentru rugăciunile celor ce au pătimit fără vină, iartă pe cei păcătoşi,
Tatăl nostru, celor adormiţi uşurează-le întristarea cu nădejdea întâlnirii în Sionul cel ceresc,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al 3-lea
Vinovaţi suntem de necazurile lumii şi de suferinţele făpturilor necuvântătoare şi de suferinţele nevinovaţilor copii, fiindcă în căderea omului s-a distrus fericirea şi frumuseţea făpturii.
Tu, Cel mare dintre suferinzii cei nevinovaţi, Tu singur ai puterea a ierta tuturor, deci iartă şi întoarce lumii fericirea cea de demult ca şi cei morţi şi cei vii să afle pacea strigând: Aliluia!

Icosul al 3-lea
Lumină lină, Răscumpărătorul tuturor, auzind de oftarea Ta pe cruce pentru vrăjmaşii Tăi: "Părinte, iartă-le păcatul!" deci în numele iertării tuturor alor Tale, îndrăznim şi noi a ne ruga Tatălui pentru veşnica odihnă a vrăjmaşilor Tăi şi ai noştri.
Tatăl nostru, iartă celor ce au vărsat sânge nevinovat,
Tatăl nostru, celor ce şi-au făcut bunăstarea lor pe lacrimile aproapelui,
Tatăl nostru, nu judeca pe cei ce ne-au obijduit pe noi cu clevetire şi cu nedreptate,
Tatăl nostru, răsplăteşte cu milă pe toţi cei obijduiţi de noi,
Tatăl nostru, fă ca această rugăciune pentru ei, să fie primită drept taină împăcării,
Tatăl nostru, rupe zapisul păcatelor părinţilor şi fraţilor noştri răposaţi,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al 4-lea
Mântuieşte, Doamne, pe cei ce s-au sfârşit în suferinţe grele prin ucideri, îngropaţi de vii, mistuiţi de grindină, de ger sau din cădere de la înălţime; deci pentru întristarea sfârşitului lor, dăruieşte bucuria Ta cea nesfârşită şi veşnică, ca să binecuvânteze vremea lor de suferinţă ca timp al răscumpărării lor, cântând: Aliluia! Icosul al 4-lea
Dăruişte, Doamne, tuturor cărora le-ai luat viaţa din fragedă tinereţe, tuturor cărora le-ai dat cununa cu spini, tuturor celor ce nu au cunoscut fericirea pământească, Mila Ta cea nesfârşită. Tu le vei răsplăti cu razele iubirii Tale nesfârşite dincolo de mormânt, iar noi strigăm aşa:
Tatăl nostru, răsplăteşte celor ce au murit sub sacinile grele ale ostenelilor,
Tatăl nostru, primeşte în cămările Raiului pe adormiţii prunci şi pe fecioare,
Tatăl nostru, învredniceşte-i veseliei la Cina Fiului Tău,
Tatăl nostru, odihneşte-i pe cei singuratici, orfani şi străini pentru care nu are cine să se roage,
Tatăl nostru, să se stingă păcatele lor de razele calde ale atotiertării Tale,
Tatăl nostru, dăruieşte robilor Tăi mai înainte preaslăviţi părinţi şi fraţi ai noştri haina alba a biruinţei,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al 5-lea
Ai dăruit, Doamne, neamului omenesc moartea, ca cel de pe urma mijloc de înţelegere şi de pocăinţă; la groaznica judecată se descoperă deşertăciunile pământeşti; pornirile trupeşti se liniştesc, mintea cea semeaţă se smereşte, dreptatea cea veşnică se dscoperă, deci şi păcătoşii cei îndărătnici în credinţă când sunt pe patul de moarte, mărturisesc cum că este Dumnezeu. Pentru aceea ei veşnic cer îndurarea Ta strigând: Aliluia!

Icosul al 5-lea
Părinte a toată îndurarea, Tu luminezi ziua cu soarele, Tu îndulceşti pământul cu roade, Tu veseleşti lumea cu frumuseţea, precum pe prieteni aşa şi pe vrăjmaşii Tăi; noi credem că şi dincolo de mormânt, în veşnicie, îndurarea Ta este nesfârşită miluind chiar şi pe păcătoşii cei cu totul lepădaţi, de aceea aşa ne rugăm:
Tatăl nostru, ne întristăm pentru hulitorii de sfinţenie şi pentru fărădelegile lor,
Tatăl nostru, fă să fie şi asupra lor, voia Ta cea de mântuire,
Tatăl nostru, fie-ţi mila de cei răniţi cu necredinţa cea pierzătoare,
Tatăl nostru, iartă-i pe cei ce s-au sfârşit fără pocăinţă,
Tatăl nostru, mântuieşte pe cei ce s-au pierdut în păcate grele şi întunecate,
Tatăl nostru, fă ca să se stingă flacăra necredinţei în marea Bunătăţii Tale,
Tatăl nostru, Biruitorul iadului, izbăveşte de osândirea în iad pe părinţii şi pe fraţii noştri, cei mutaţi din lume,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al-6-lea
Este grozav întunericul depărtat de Dumnezeu, chinuit de conştiinţă şi de scrâşnirea dinţilor, de focul cel nestins şi de viermele cel neadormit; eu tremur gândind că aceea va fi şi soarta mea, deci, eu pentru mine însumi mă rog şi pentru cei ce sufăr în iad, ca să se pogoare pese ei rouă cu racoreală cântând cântare lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul al-6-lea
Unde era să răsară lumina Ta, Hristoase Dumnezeule, dacă nu peste cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii?! De aceea Te şi pomenesc sufletele cele din iad, pogoară-Te dar din nou între cele mai de jos ale pământului şi scoate întru bucurie pe cei ce s-au despărţit de Tine cu păcatele, însă de Tine nu s-au depărtat. Deci, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt, ne rugăm Tatalui:
Tatăl nostru, fiii Tăi se chinuiesc, deci miluieşte-i,
Tatăl nostru, grele le sunt păcatele lor, ci îndurarea Ta este mare,
Tatăl nostru, Tu ai trimis pe Fiul Tău ca să mântuiască pe cei păcătoşi,
Tatăl nostru, cercetează necazul cel amar al sufletelor care s-au departat de la Tine,
Tatăl nostru, miluieşte pe cei ce au prigonit adevărul din neştiinţă,
Tatăl nostru, iubirea Ta să le fie nu foc, ci răcoreală în rai,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al-7-lea
Voind, Doamne, să dai mână de ajutor acelor morţi, le-ai îngăduit ca în vis să se arate şi prin vedenii, celor vii, ca pomenind cu dragoste pe cei adormiţi să facă în amintirea lor fapte bune şi nevoindu-se cu credinţă să strige cu dragoste: Aliluia! Icosul al-7-lea
Biserica lui Hristos înalţă rugăciuni pentru cei adormiţi în toată lumea în fiecare zi, la orice ceas, în tot pământul. Păcatele lumii se curăţesc cu sângele cel curăţitor al Mielului lui Dumnezeu. Sufletele celor adormiţi se ridică din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, cu puterea rugăciunilor de la altarul Domnului:
Tatăl nostru, fie mijlocitoare Biserica pentru cei morţi să le faca scară către cer,
Tatăl nostru, îndură-Te de ei pentru solirea Preasfintei Fecioare şi a tuturor sfinţilor,
Tatăl nostru, curăţeşte-i pe cei pentru care credincioşii strigă către Tine ziua şi noaptea,
Tatăl nostru, pentru nerăutatea pruncilor, iartă pe părinţii lor,
Tatăl nostru, pentru lacrimile maicilor, răscumpără păcatele fiilor,
Tatăl nostru, primeşte milosteniile şi rugăciunile noastre ca împlinire la faptele lor bune,
Tatăl nostru, să fie sângele Fiului Tău, izvor de viaţă pentru aceia cărora le facem pomenirea,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al-8-lea
Lumea întreagă se înfăţişează ca un sfânt mormânt obştesc. Pretutindeni se găseşte praful fraţilor şi al părinţilor noştri, zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, rudenii ale noastre în Adam. Tu singur eşti Acela ce fără îndoială ne-ai iubit pe noi. Iartă pe toţi cei ce au murit de la început şi pâna acum, ca să cânte ei iubirii Tale de oameni. Aliluia!

Icosul al-8-lea
Vine ziua vaiului ca un foc arzător, ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii cea de pe urmă, se vor descoperi cele ascunse ale oamenilor şi se va deschide Cartea Cunoştinţei. Împăcaţi-vă cu Dumnezeu, strigă Pavel Apostolul, mai înainte de acea zi: Doamne ajută-ne, şi cu lacrimile celor vii, împlineşte neajunsurile celor morţi.
Tatăl nostru, în ceasul Judecăţii, învredniceşte-i pe ei şi pe noi de mila cea aducătoare de bucurie,
Tatăl nostru, încununează cu slavă pe cei ce au suferit munci pentru tine şi pentru aproapele,
Tatăl nostru, daruieşte adevărul Tău celor curăţiţi prin necazul lumii acesteia pământeşti,
Tatăl nostru, Cela ce ştii numele tuturor, primeşte-i pe cei ce s-au mântuit în cinul călugăresc şi cel mirenesc,
Tatăl nostru, primeşte pe păstorii cei cucernici împreună cu fiii lor cei duhovniceşti,
Tatăl nostru, să întâmpine robii Tăi pe Mirele Hristos cu făclii aprinse,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al-9-lea
Binecuvântaţi, iar nu pierdeţi timpul care repede trece, fiecare ceas, fiecare clipă ne apropie tot mai mult de mormânt; noua albire a părului, slăbirea puterii sunt vestitoare de lumea cea viitoare, sunt martorii stricăciunii pământeşti; ne vestesc că totul trece pe alături şi se apropie fericirea cea veşnică unde nu sunt nici lacrimi, nici suspine, ci numai cântare de biruinţă: Aliluia!, Icosul al-9-lea
După cum toamna copacii se despoaie de frunze, aşa şi viaţa noastră merge spre cădere, cu fiecare an, cu fiecare lună, floarea tinereţii se vestejeşte, lumina bucuriilor se stinge, batrâneţea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează. Voi, cei ce eraţi cândva tineri, plini de bucurie şi de fericire, unde sunteţi acum? Mormintele voastre zac fără glas, dar sufletele lor, sunt în Mâna Ta, Doamne:
Tatăl nostru, privirea şi îngrijirea din lumea cea de dincolo de mormânt ne cheamă la rugăciune,
Tatăl nostru, luminează cu soare frumos şi încălzeşte locaşurile celor morţi,
Tatăl nostru, să se şteargă pentru totdeauna vremea despărţirii,
Tatăl nostru, învredniceşte-ne de bucuria întâlnirii cu ei în ceruri,
Tatăl nostru, fă ca noi să fim una cu tine,
Tatăl nostru, întoarce celor răposaţi curăţia pruncilor şi bunătatea de suflet al celor tineri,
Tatăl nostru, fă ca să fie viaţa lor cea veşnică luminată sărbătoare a Paştilor,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al 10-lea
La mormintele rudeniilor noastre ne curg lacrimi ca picăturile de ploaie şi cu nădejde ne rugăm: "Adevereşte-ne, Doamne, cum că i-ai iertat pe toţi, spune-le cum că îi primeşti în locaşurile bucuriei, descoperă în taina sufletului nostru ca să cântăm": Aliluia! Icosul al 10-lea
Îmi îndrept privirea în depărtare pe calea vieţii trecute şi văd o mulţime din cei care au răposat din prima zi şi până acum, binefăcători ai mei, şi cu îndatorită dragoste strig unele ca acestea:
Tatăl nostru, miluieşte pe toţi cei ce mi-au dorit şi mi-au facut mie bine,
Tatăl nostru, învredniceşte-i măririi Tale, pe părinţi şi pe fraţii noştri şi pe cei de aproape,
Tatăl nostru, mântuieşte pe cei ce mi-au binevestit mie cuvântul Tău,
Tatăl nostru, preamăreşte în faţa îngerilor pe cei ce m-au învăţat să Te iubesc,
Tatăl nostru, dăruieşte bucurie celor ce m-au povăţuit cu presupunerea vieţii lor sfinte,
Tatăl nostru, îndulceşte cu tainica mană pe cei ce m-au ajutat în zile grele.
Tatăl nostru, Împărăţia Ta sfârşit nu are, fă ca să intre cei adormiţi întru bucuria Ta,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al 11-lea
Unde-ţi este moarte boldul? Unde-ţi este întunecarea şi frica cea mai dinainte, căci de acum înainte tu eşti dorita, tu ne împreunezi nedespărţit cu Dumnezeu: tu eşti o mare odihnă, tu eşti o mare zi de sâmbătă. Apostolul striga: "Doresc să mor, ca să fiu împreuna cu Hristos!"; drept aceea privind la moarte ca la o minunată aşteptare şi viaţă strigăm: Aliluia! Icosul al 11-lea
Învia-vor morţii şi se vor scula din morminte şi se vor bucura cei de pe pământ, fiindcă atunci se vor scula trupurile duhovniceşti preamărite, nestricăcioase, luminate, oase uscate auzind cuvântul Domnului: "Îmbracaţi-vă cu vine, acoperiţi-vă cu piele, sculaţi-vă din cărunteţea vremurilor trecute, căci sunteţi răscumpăraţi cu Sângele Fiului lui Dumnezeu; prin moartea Lui sunteţi înviaţi, a venit peste voi lumina Învierii".
Tatăl nostru, descoperă-le acum în tot adâncul săvârşirilor Tale,
Tatăl nostru, Tu le-ai descoperit lumina soarelui şi luna cea liniştită,
Tatăl nostru, fă să vadă şi slava îngerilor care sunt pară de foc,
Tatăl nostru, Tu m-ai îndulcit cu frumuseţea răsăritului şi a apusului de soare, deci să vadă şi ei lumina veşnicei Tale Dumnezeiri,
Tatăl nostru, tot sufletul să fie luminat ca steaua dimineţii şi luceafărul zorilor,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al 12-lea
Carnea şi sângele nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Câtă vreme petrecem în trup suntem despărţiţi de Hristos. Dacă nu murim nu putem învia pentru veşnicie, căci se cade ca stricăcios trupul acesta, să se îmbrace în nestricăciune şi muritorul acesta să se lumineze cu nemurirea, ca astfel în lumina zilei celei neînserate să cânte neîncetat: Aliluia! Icosul al 12-lea
Aşteptăm bucuria întâlnirii cu Domnul, aşteptăm razele luminoase ale Învierii, aşteptăm scularea din morminte a celor apropiaţi ai noştri şi îmbrăcarea celor morţi cu slava vie; prin preschimbarea întregii făpturi, vom striga Ziditorului unele ca acestea:
Tatăl nostru, Tu ai zidit lumea spre biruinţa bucuriei şi binelui,
Tatăl nostru, ridică-ne pe noi din adâncul păcatului la sfinţenie,
Tatăl nostru, dăruieşte celor răposaţi ca să împărăţească peste făpturile în cinste,
Tatăl nostru, fă ca să le fie lor Hristos Domnul, lumină pururea aprinsă,
Tatăl nostru, da-ne şi nouă ca împreună cu ei să prăznuim Paştile nestricăciunii,
Tatăl nostru, nu te despărţi de robii Tăi pâna la sfârşit,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Condacul al 13-lea
O! Preaîndurate Părinte, cela ce eşti fără de început şi voieşti ca toţi să se mântuiască, Cel ce ai trimis la cei pierduţi pe Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi ai turnat peste ei, Duhul cel de viaţă dătător, miluieşte, iartă şi mântuieşte pe rudeniile noastre şi pe toţi cei din veac adormiţi, cu solirile lor, cercetează-ne pe noi ca împreună cu ei să cântăm Ţie, Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, cântarea: Aliluia!   (acest condac se zice de trei ori) Apoi iarăşi se zice  Icosul întâi
Pe Adam cel căzut şi pe tot neamul izbăvindu-l de pierzarea cea veşnica, ai trimis în lume, Doamne, pe Fiul Tău, răsarindu-ne viaţa veşnica prin Crucea şi Învierea Lui, spre mila Ta nădajduim, asteptăm Împărăţia cea nestricăcioasă, a slavei, cerem împărtăşirea la Domnul celor adormiţi şi ne rugam:
Tatăl nostru, fă ca să uite ei toate scârbele şi întristările pământeşti,
Tatăl nostru, veseleşte sufletele celor chinuiţi în valurile vieţii,
Tatăl nostru, mângâie pe ei la sânul Tău, precum îşi mângâie mama copiii,
Tatăl nostru, graieşte lor: "Păcatele vi s-au iertat!"
Tatăl nostru, primeşte-i în limanul cel fericit şi liniştit,
Tatăl nostru, deschide-le cămările îngerile şi sfinţilor,
Tatăl nostru, pe părinţii şi fraţii noştri cei adormiţi învredniceşte-i veşnicelor Tale bunătăţi,
Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi! Şi  Condacul întâi
Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veşnic, hotărând tuturor vremea şi felul sfârşitului, iartă, Doamne păcatele celor din veac adormiţi, primeşte-i în locaşul luminii şi bucuriei şi le deschide braţele părinteşti.
Auzi-ne, Milostive, pe noi, cei ce le facem pomenirea şi strigăm: Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

După aceasta se zice această:

RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI O, Preasfântă Doamnă, de Dumnezeu Născătoare, către tine, preacurată, năzuim.

Tu eşti cetatea tare şi mijlocitoare şi acoperământul tuturor celor ce aleargă la tine cu credinţă şi nădejde. Ceea ce eşti binecuvântată, te rugăm, ascultă rugăciunea nevrednicilor robilor tăi şi soleşte întotdeauna pentru adormiţii robii tăi. Tu pururea mijloceşte pentru cei ce te cinstesc pe tine cu dreaptă credinţă şi care aleargă sub acoperământul tău şi se roagă cu credinţă pentru cei bolnavi, năpăstuiţi şi întristaţi, însă mijlocirea ta şi rugăciunea ne este şi mai trebuincioasă după moartea noastră. După Dumnezeu la tine avem nădejde tare, căci nimeni din cei ce se roagă ţie nu iese de la tine fără ajutor, decât cu bucurie, mângâiere şi îndulcire. Preasfântă Doamnă, Născătoare de Dumnezeu, roagă pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să dăruiască celor adormiţi iertare şi lăsarea păcatelor. Roagă-te, Născătoare de Dumnezeu, căci mult poate rugăciunea Maicii spre bunăvoirea Stăpânului, fiindcă Domnul primeşte de la tine tot cuvântul despre iertare. Deci, şi tu, primeşte ale noastre rugăciuni ce le aducem ţie, Preasfântă Fecioară, din toată inima şi din tot sufletul nostru pentru sufletele adormiţilor robilor tăi. Te rugăm Stăpână, să le ajuti cu îndrăznirea cea de Maică ce o ai către Domnul, ceea ce eşti plină de dar, ajută-le să se îndrepteze înaintea Celui ce şade pe tronul Slavei, ca să nu fie ruşinaţi în faţa îngerilor şi a tuturor Sfinţilor, în faţa lumii cea de sus şi a celor de jos. O, Preasfântă Doamnă, Împărăteasă şi Stăpână, tu eşti podul care duci la cer pe cei de pe pământ. Tu eşti deschiderea uşilor Raiului şi ţie slavă îţi înălţăm şi Tatălui şi Dumnezeului nostru în vecii vecilor: Amin! Milostiv fii, Doamne, cu mine păcătosul!

RUGĂCIUNE PENTRU O MOARTE BUNĂ Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul îndurării, îngenunchez înaintea Ta, cu inimă înfrântă şi zdrobită; ţie îţi încredinţez ceasul cel din urmă al vieţii mele şi ceea ce urmează după aceea. Când picioarele mele slăbite vor face să înţeleg că această corabie a vieţii mele se apropie de ţinta călătoriei, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când ochii mei slăbiţi şi tulburaţi de apropierea morţii, vor privi stăruitor către Tine, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când mâinile mele tremurânde şi amorţite, nu vor mai putea ţine bine crucea Ta, şi fără voia mea o voi lăsa să cadă peste patul durerii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când urechile mele nu vor mai auzi vorbele oamenilor, ca să asculte glasul Tău care va rosti judecata de care va depinde soarta mea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când gândurile mele vor fi întunecate de frica morţii, când sufletul meu se va lupta cu duhul întunericului care vrea să-mi acopere ochii inimii pentru a pierde îndurarea Ta şi astfel să mă arunce în chinurile deznădejdii, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când inima mea obosită abia va mai bate, luptându-se cu vrăjmaşii mântuirii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când voi varsa lacrimile cele din urmă, semn al nimicniciei mele, primeşte-le ca o jertfă de pocăinţă, şi în clipele acelea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine! Când cei din jurul meu, simţind sfârşitul vieţii mele Te vor chema în ajutor pentru mine, Doamne Iisuse Hristoase ai milă de mine! Când sufletul meu îşi va lua rămas bun de la lumea aceasta şi va lăsa trupul meu fără de viaţă primeşte întoarcerea fiinţei mele la Tine ca o jertfă ce ţi se cuvine: Doamne, Iisuse Hristoase ai milă de mine! Când, în sfârşit, sufletul meu se va înfăţişa înaintea Ta şi va vedea pentru prima dată strălucirea negrăită a Dumnezeirii tale, nu-l îndepărta de la Faţa Ta; binevoieşte a mă primi în locaşurile Tale cele cereşti ca în veci să-ţi cânt şi să Te slăvesc! Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine! Amin!