18May2012
A
7-a
A 7-a de
Beethoven are in partea a doua a sa o
miscare în același timp gravă, serioasă, dar și elegantă și impunătoare, ca mersul unei planete
pe cer urmată de cortegiul sateliților săi. Se aseamănă la fel de bine și cu
maiestuozitatea naturii biruitoare care în fiecare primăvara se reînnoiește din vechile rămășițe putrezite. An de an, pe
aceleași temeiuri și pe aceleași rațiuni. Ce învățăm de aici: există un scop,
există o rațiune în univers. Acestea sunt sădite de Creator și nu au fost
pervertite de calcule și rațiuni străine firii.
Mi-ar fi plăcut
să cred că există un scop și o rațiune și în istoria omenirii. Mi-ar fi plăcut
să rămân la convingerea, din anii de liceu, că viața omului nu este supusă
hazardului, ci are un mers ascendent, are un scop, o finalitate (finalitate =
scop) inteligentă. Învăț azi, muncesc mâine, iar poimâine voi fi fericit și
sănătos cu întreaga familie, mai după aceea nepoții vor zburda în jurul meu,
care mă legăn în balansoar cu pipa în gură la umbra nucului.
Seninătatea
celestă a muzicii contrastează cu zbuciumul istoriei umane. Omenirea, mi se pare acum că niciodată nu
a știut ce vrea, ci s-a zbătut ca un monstru marin prins în harpon. Beethoven
însuși a compus simfonia într-o Europă istovită după zeci de ani de revoluții
sângeroase și războaie napoleoniene
și care se pregătea să reînceapă un nou ciclu de revoluții și războaie. Dar a
7-a nu ne vorbește de ură, deznădejde și nimicire, ci de sori, planete și primăveri. La fel ca și istoria, viața
omului, în mic, e o înșiruire de nevoi și lupte, de răni și oblojeli.
Ce este
istoria, ce sunt amintirile? Găsim
în ele promisiunea umbrei nucului, sau umbra umbrei nucului? Un prieten (din
scrisori și e-mailuri, căci nu l-am
întâlnit niciodată față către față) îmi spune azi că fără amintiri nu are viitor, și e
normal, căci memoria lui e materia din care își extrage poezia. Prietenul de
care vorbesc e chiar poetul care semnează poeziile din josul acestei
pagini.
Aș vrea însă să
vă vorbesc despre un alt viitor, nu cel care va deveni cândva la rândul lui
istorie și amintire. E singurul viitor în care mai nădăjduiesc, acela în care nu
am călcat niciodată: Raiul.
postat in categoria povestiri
Comentati acest articol
