Andrei Rubliov: sa luam pilda de la cai
Dupa ce a petrecut paisprezece ani
in mutenie desavarsita, poate din teama, poate din rusine, sau din cainta, nu
stiu, Andrei Rubliov si-a dezgropat in cele din urma talantul pus la pastrare si
a pictat icoana Sfintei Treimi,
punctul culminant al iconografiei ruse. Ce l-a determinat la lunga
perioada de absenta din viata de obste? Neputinta de a trece peste “raul care a
luat chip de om, pentru pacatele noastre”, dupa cum spune Kiril, un personaj
din filmul lui Tarkovski (Andrei Rubliov, 1966). Ce l-a determinat sa revina si sa
isi reia activitatea de pictor bisericesc? Mila pentru un biet copil amarat si
dorinta de a-l consola.
Rusia la inceputul anilor 1400 era
in plina lupta de redobandire a
libertatii de sub invadatorii tatari. Cand totul se ruina, cand jafurile
si crimele atinsesera un nivel paroxistic, cand bisericile erau profanate si
crestinii marturisitori torturati si ucisi, doi cnezi frati gemeni, care
stapaneau fiecare provincia sa, se dusmanesc de moarte intre ei, pentru
suzeranitate si teritoriu. Unul dintre ei, cel intai nascut, vine cu ajutor de
la tatari si il ataca pe cel mic. Prada, ucide, demoleaza, violeaza. Tatarii
rad: va faceti singuri mult mai mult rau unii la altii decat va facem noi.
Andrei Rubliov, care se intampla sa fie martor la aceste lucruri, lucrand pe
schelele catedralei din acel oras, cade in adanca deznadejde si mizantropie si
se retrage in sine, refuzand sa mai vorbeasca si sa mai
picteze.
Peste multi ani, un print da porunca
sa se construiasca un clopot urias pentru noua catedrala. Nimeni nu se incumeta
sa preia comanda, caci mestesugul fusese pierdut. Un adolescent sarac, fiu de
taran, braveaza si se angajeaza sa construiasca clopotul, sub amenintarea
pedepsei cu moartea daca da gres. Desi se recomanda printului ca este posesorul unor cunostinte secrete ale meseriei de
clopotar, primite de la tatal sau pe patul de moarte, baiatul intreprinde
laborioasa si costisitoarea manopera la mare risc, deoarece tatal plecase de
fapt cu secretul fabricarii clopotelor in mormant. A topit asadar argintul si
bronzul cneazului in trei furnale uriase si le-a turnat in matrita de lut sapata
sub pamant, dupa cum l-a dus capul. Un an de zile a muncit cu frenezie si
entuziasm nesecat. Un an de zile a cheltuit vistieria printului, si la sfarsit
toata suflarea a fost de fata la urcarea uriasei grelei piese turnate in
clopotnita. Va suna oare frumos, armonios, sau se va sparge cu un sunet
sec?
In asteptarea deznodamantului,
tanarul cedeaza deodata nervos (el, care a dat dovada de o energie debordanta
pana atunci). Se prabuseste deznadajduit cu fata in tarana si isi roaga moartea.
Atunci Rubliov se apropie de el si ii spune ca Dumnezeu, pentru credinta si
indrazneala lui a plinit ceea ce el
nu cunoscuse niciodata: clopotul, aburcat in varful clopotnitei, si lovit de
ciocanul greu, a scos cel mai dulce si armonios sunet auzit
vreodata.
Regizorul a adaugat filmului cateva
secvente de studiu, care nu fac parte din firul epic propriu-zis. Intr-una din
ele este scena dramatica a daramarii de catre comunisti, peste exact 500 de ani,
a catedralei si a uriasului clopot.
La fel cum a facut in anii 1400 fratele ajutat de tatari. Scena este filmata
parca din aceleasi unghiuri, cu aceeasi perspectiva a ochiului de soim. Numai ca
este un documentar din viata reala.
Tarkovski nu trage de aici nici o
concluzie explicita. Noi ducem firul gandirii mai departe, si zicem in sinea
noastra: crimele, distrugerile si profanarile pe care le rabdam acum (e vorba de
apogeul comunismului) vor avea un sfarsit, si la urma Dumnezeu va triumfa.
Ultimele cadre din film sunt color si ne infatiseaza frescele sublime pictate de
Rubliov. Apoi niste cai zburdand liberi si fericiti sub o ploaie purificatoare.
De ce niste cai? Daca ar fi sa cautam
o cheie a metaforei, rapunsul ar putea fi: pentru ca acestia
sunt ascultatori, rabdatori si tacuti, dar demni, puternici
si credinciosi. Tarkovski nu a trait sa vada prabusirea regimului
totalitar si ateist, dar a prevazut-o cand nimeni nu mai avea nici o speranta.
Noi am vazut-o: ce facem mai departe?