Andrei Rubliov: sa luam pilda de la cai

Dupa ce a petrecut paisprezece ani in mutenie desavarsita, poate din teama, poate din rusine, sau din cainta, nu stiu, Andrei Rubliov si-a dezgropat in cele din urma talantul pus la pastrare si a pictat icoana Sfintei Treimi,  punctul culminant al iconografiei ruse. Ce l-a determinat la lunga perioada de absenta din viata de obste? Neputinta de a trece peste “raul care a luat chip de om, pentru pacatele noastre”, dupa cum spune Kiril, un personaj  din filmul lui Tarkovski (Andrei Rubliov, 1966). Ce l-a determinat sa revina si sa isi reia activitatea de pictor bisericesc? Mila pentru un biet copil amarat si dorinta de a-l consola.

Rusia la inceputul anilor 1400 era in plina lupta de redobandire a  libertatii de sub invadatorii tatari. Cand totul se ruina, cand jafurile si crimele atinsesera un nivel paroxistic, cand bisericile erau profanate si crestinii marturisitori torturati si ucisi, doi cnezi frati gemeni, care stapaneau fiecare provincia sa, se dusmanesc de moarte intre ei, pentru suzeranitate si teritoriu. Unul dintre ei, cel intai nascut, vine cu ajutor de la tatari si il ataca pe cel mic. Prada, ucide, demoleaza, violeaza. Tatarii rad: va faceti singuri mult mai mult rau unii la altii decat va facem noi. Andrei Rubliov, care se intampla sa fie martor la aceste lucruri, lucrand pe schelele catedralei din acel oras, cade in adanca deznadejde si mizantropie si se retrage in sine, refuzand sa mai vorbeasca si sa mai picteze.

Peste multi ani, un print da porunca sa se construiasca un clopot urias pentru noua catedrala. Nimeni nu se incumeta sa preia comanda, caci mestesugul fusese pierdut. Un adolescent sarac, fiu de taran, braveaza si se angajeaza sa construiasca clopotul, sub amenintarea pedepsei cu moartea daca da gres. Desi se recomanda  printului ca este  posesorul  unor cunostinte secrete ale meseriei de clopotar, primite de la tatal sau pe patul de moarte, baiatul intreprinde laborioasa si costisitoarea manopera la mare risc, deoarece tatal plecase de fapt cu secretul fabricarii clopotelor in mormant. A topit asadar argintul si bronzul cneazului in trei furnale uriase si le-a turnat in matrita de lut sapata sub pamant, dupa cum l-a dus capul. Un an de zile a muncit cu frenezie si entuziasm nesecat. Un an de zile a cheltuit vistieria printului, si la sfarsit toata suflarea a fost de fata la urcarea uriasei grelei piese turnate in clopotnita. Va suna oare frumos, armonios, sau se va sparge cu un sunet sec?

In asteptarea deznodamantului, tanarul cedeaza deodata nervos (el, care a dat dovada de o energie debordanta pana atunci). Se prabuseste deznadajduit cu fata in tarana si isi roaga moartea. Atunci Rubliov se apropie de el si ii spune ca Dumnezeu, pentru credinta si indrazneala lui  a plinit ceea ce el nu cunoscuse niciodata: clopotul, aburcat in varful clopotnitei, si lovit de ciocanul greu, a scos cel mai dulce si armonios sunet auzit vreodata.

Regizorul a adaugat filmului cateva secvente de studiu, care nu fac parte din firul epic propriu-zis. Intr-una din ele este scena dramatica a daramarii de catre comunisti, peste exact 500 de ani, a catedralei  si a uriasului clopot. La fel cum a facut in anii 1400 fratele ajutat de tatari. Scena este filmata parca din aceleasi unghiuri, cu aceeasi perspectiva a ochiului de soim. Numai ca este un documentar din viata reala.

Tarkovski nu trage de aici nici o concluzie explicita. Noi ducem firul gandirii mai departe, si zicem in sinea noastra: crimele, distrugerile si profanarile pe care le rabdam acum (e vorba de apogeul comunismului) vor avea un sfarsit, si la urma Dumnezeu va triumfa. Ultimele cadre din film sunt color si ne infatiseaza frescele sublime pictate de Rubliov. Apoi niste cai zburdand liberi si fericiti sub o ploaie purificatoare. De ce niste cai? Daca ar fi sa cautam  o cheie a metaforei, rapunsul ar putea fi:  pentru ca acestia sunt  ascultatori, rabdatori si   tacuti,  dar demni, puternici si credinciosi.  Tarkovski nu a trait sa vada prabusirea regimului totalitar si ateist, dar a prevazut-o cand nimeni nu mai avea nici o speranta. Noi am vazut-o: ce facem mai departe?