Blogul lui Florin Giurcă


16Jun2013




Untitled

Atlasul lui Orpheus - fragment cap. I

 

-  Luci, ce-i aia “cavitate virtuală”?

Lucian Georgescu era fiul bătrânului și respectatului dom’ doctor Georgescu, întâiul medic pe care l-a avut comuna Dumitrești de la înființarea spitalului, asta întâmplându-se înainte de nașterea lui Ernest. Două lucruri a învățat  de la Luci: mai întâi, ce înseamnă cuvântul “virtual”, apoi  ce înseamnă   “eunuc”.   Manualele școlare erau bine făcute pe atunci, în ele găseai informații complete, iar profesorii nu se aventurau prea mult în afara cărții.  Dacă totuși rămânea ceva  ce elevii n-au înțeles, iar elevii voiau cu orice chip să se lămurească, întrebau profesorul la oră iar profesorul le   explica. De exemplu: la anatomie, la creier,  se vorbea de niște cavități numite ventricule, despre care în manual spunea că sunt “cavități virtuale”. Domnul Dionisie Poenaru, profesorul de științele naturii,  preda exact așa, ca în carte: „ventriculele creierului sunt cavități virtuale”. Bine, își zise elevul  Ernest dintr-a noua, dar ce-i aia  o “cavitate virtuală”?

Cu  acest cuvânt „virtual”  elevii se mai întâlniseră recent și la fizică, la lecția despre  oglinzi.  Oglinzile formează imagini, care pot fi reale sau virtuale.   Imaginea  virtuală, zicea manualul, se formează în spatele oglinzii. Deci dimineața când mă spăl pe fată la baie, mă uit la imaginea mea virtuală, își zise Ernest în sinea sa. Să zicem că înțeleg asta. Dar ce este o cavitate virtuală din creier? Tot nu m-am lămurit.

-  Domnule profesor, ce este o cavitate virtuală?

-  Cavitatea virtuală, zise profesorul  Poenaru,   voi știți foarte bine ce este, că ați învățat mai demult la cursul de  fizică.  Programa școlară e făcută cu cap și noțiunile se predau în mod gradat, de la simplu la complex. Deci mergeți la profesorul de fizică să vă explice el ce înseamnă cuvȃntul virtual.

Și cu asta lecția s-a încheiat. Dionisie Poenaru era un om sever, pe care  nu l-a văzut niciodată zȃmbind. Ernest nu era deloc pasionat de gȃndacii  lui Poenaru, ci dimpotrivă, ochii lui cătau numai  în sus, spre bolta cerească. Își construise un fel de foișor  în fundul curții unde-n nopțile de vară își așternea un preș, și astfel, culcat pe spate, cu o lunetă la ochi, uita de sine. Îndată ce-și lipea sprȃnceana de ocularul lunetei, cortina era ridiată și un spectacol mut, doar pentru sine juca pe cer. Comete, stele,  constelații, planete, galaxii, meteoriți și  supernove dansau o horă cosmică precisă și exactă în imensitatea ei. Noapte de noapte citea pe cer ca într-o carte ce transformări și evoluții s-au perindat pe scena înstelată. Cum Jupiter sau Marte sunt în conjuncție cu steaua Regulus, sau Alpha Leo, cum i se mai spune, sau cum își schimbă magnitudinea o supernovă din Pegassus. Lucian era plăcut surprins  de cunoștințele uimitoare  de  astronomie ale lui Ernest, care,  ca orice aptitudine pentru un domeniu atȃt de spectaculos și dificil, provocau admirație si respect printre copii.

Toată lumea știa că Luci se pregătea încă de pe acum  pentru admitere la  Medicină, în tradiția familiei sale.  

-  Cavitatea virtuală este ca gura, zise Luci. Când o ții închisă nu are spațiu gol înăuntru, dar când vorbești și când mănânci, apare un gol. Ai înțeles?

- Acum am înțeles.

Casa doctorului era lângă spital, tot complexul spitalicesc fusese construit la marginea satului, pe o luncă a râului Râmnic. De câte ori intra în casa lui Lucian, pe Ernest îl cuprindea uimirea la vederea pendulei din perete, care bătea un gong la fiecare oră exacta. Ca să nu rămână dator, și Ernest l-a învățat ceva pe Luci:

-        Hai să te învăț un joc de cărți englezesc, zise Ernest. Știi bridge?

-        Nu, ce-i asta?  Nu știu.

-        E cel mai tare joc de cărți care există. E ca  șahul. Îl joacă numai lorzii. Se bazează pe gândire și logică, nu pe noroc ca pokerul. L-am învățat anul trecut in tabără la Năvodari. Fii atent: se joacă în patru, cei care stau față în față sunt parteneri.

-        Păi dacă se joacă în patru noi cum putem să jucăm?

-        Se poate, că jucăm  și mâinile  celorlalți doi. Iar unul dintre jucători întotdeauna moare. Practic numai trei joacă.

-        Adică cine pierde moare? Nasoool momentul, râse Luci. N-aș vrea să fiu în locul lui! Stai puțin: o știi p-aia cu fișa postului? Cică într-o dimineață Gheorghe l-a văzut pe Vasile săpând gropi pe câmp, și Ion le astupa.

-        Tu de ce sapi gropile astea, Vasile?

-         Așa scrie în fișa postului meu, să sap gropi.

-        Dar tu Ioane de ce astupi gropile astea? întreabă Gheorghe. Tu nu vezi că Vasile s-a chinuit să le sape?

-        Dar așa scrie în fisa postului meu… să astup gropile, a răspuns Ion.

-        Măi, dar nu vedeți că nu are nici un sens ceea ce faceți?

-        Noi facem ceea ce scrie în fisa postului!!! E adevărat însă că de obicei suntem trei în echipa…  Astăzi lipsește Petrică.

-        Si el ce-are în fisa postului?

-        El punea pomii în gropi…  E tare, nu? Asta ca apropos la bridge, știi, că ziceai că unul lipsește.

- Luci, fii atent ce am aflat: undeva la munte, am citit eu ce a scris un explorator, există o comoară ascunsă de Decebal. Mergi cu mine să o dezgropăm?

- Unde ai citit tu asta?

- Într-un caiet secret, acasă la doamna Caliope. Tatăl ei a fost explorator. A găsit comoara, de fapt locul unde este ascunsă.

- Păi și de ce n-a dezgropat-o el?

- N-a putut, că nu era el cel sortit ca s-o dezgroape. Cine îngroapă o comoară  face și un blestem pe ea, ca să n-o dezgroape decȃt cel care e sortit, pentru care s-a ascuns. Și dacă îndrăznește altcineva să dezgroape comoara, va suferi mari necazuri.

- Serios? Adică nu oricine o găsește poate să o dezgroape?

- Nu, bă, Luci, fii atent: există niște semne secrete care nu se arată la oricine, cum ar fi flăcări care ies din pămȃnt odată pe an, sau niște semne scrise pe pietre, dar numai cel pentru care s-a ascuns comoara poate să le vadă. Aici sunt și flăcări și semne pe pietre, unde zice exploratorul că este comoara dacilor.

- Păi și spune unde se găsește? Ca să știm unde să căutăm.

- Locul exact nu îl spune, dar sunt semne clare, ți-am spus. Spune însă că se află în zona Podul Trestiei.

- Podul Trestiei? Nu știu unde e asta. Dar o să-l întreb pe tata, el are pacienți din toată Valea Rȃmnicului.

- Nu cred că e bine să facem valuri. Să păstrăm asta secret. Întreabă numai așa, zi că ai pe cineva din satul acela coleg și vrei să-i faci o vizită.

- Ok,  așa facem. Și cȃnd să mergem? Trebuie să ne luăm ceva mȃncare la noi, zic eu. Și ceva scule de săpat. Numai noi doi mergem? Părerea mea e că ne trebuie și o călăuză.

- Obligat. M-am gȃndit la Poenaru, el cunoaște bine rezervația, că toată vara umblă după fluturi și bălării prin toate rȃpele.  Îl luăm și pe  Remus, bine?

- Bine, bătrȃne. Mai am o întrebare: dacă zici că nu oricine e destinat să găsească comoara, ce te face să crezi că tocmai tu ești alesul?

- Am eu un indiciu. Am descoperit ceva ascuns acasă la doamna Caliope, despre care nimeni nu știa că există, nici chiar doamna Caliope însăși. În legătură cu locul comorii. Și asta e un indiciu clar că pe comoară e scris numele meu.

 

*

Post tema
postat in categoria povestiri







Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:1276