Calatorii interplanetare si alte aventuri riscante

M-am intrebat ce ii determina pe exploratori sa caute locurile necalcate de om, de la marginile lumii. Aseara, la un talkshow de pe Trinitas TV, invitata emisiunii, o distinsa exploratoare, povesatind despre calatoriile sale la Polul Sud si la Polul Nord,  spunea ca exista  o stare de fericire intensa  pe care o simte exploratorul la apropierea de tinta sa, fericire pe care doreste sa o prelungeasca, sa o dozeze,  intarziind daca se poate chiar momentul atingerii punctului culminant.

M-au atras intotdeauna expeditiile si aventura, situatiile periculoase din care eroul scapa datorita cunostintelor sale de cultura generala aplicata, in care excelau cartile cu Ciresarii, pe care le-am citit de cincisprezece ori in copilarie,  si romanele lui Jules Verne. Prin iarna lui 1995 mi se pare  (imi aduc aminte deoarece era campania electorala in care a castigat Alianta Civica), am ramas inzapezit intr-un sat de munte vreo saptamana (erau nameti de doi metri)  si am stat in casa citind un roman de Jules Verne, nu-mi mai  amintesc titlul, dar era vorba de un corp ceresc  care s-a ciocnit de pamant si a luat cu el in spatiul cosmic un fragment de scoarta terestra, impreuna cu locuitorii lui. Baietii nu s-au pierdut deloc cu firea, au calculat traiectoria miselului asteroid si au prevazut ca la urmatoarea revenire se va ciocni din nou cu pamantul, si anume in acelasi loc, prilej cu care vor face saltul indarat pe planeta-mama. Da, numai ca intre timp au avut de petrecut o iarna intergalactica, printre stele si planete, cu temperaturi negative care se scriu cu trei cifre. Dar s-au descurcat…

Gata, de acum inainte n-o sa ma mai intreb nostalgic: „unde-s zapezile de-alta data?”,  n-o sa mai caut  pe Google Yearth  arhipelagul Spitsbergen sau insula Vranghel cand vreau sa visez cu ochii mintii la peisajele polare, caci efectele  racirii globale  mi-au adus toate acestea in fata casei. Bine, mai putin focile si ursii polari.

Parintele Arsenie Papacioc

Trebuie evitate acele aparenţe care te păcălesc pe tine însuţi crezând că faci bine ceea ce faci. Sfinţii spun că odată, a venit diavolul la uşa unui călugăr. Impingea diavolul să intre, împingea şi călugărul dinăuntru, să nu-l lase şi se ruga în timpul ăsta: „Doamne Iisuse, ajută-mă, miluieşte-mă!". Dar dracul împingea şi mai tare şi tot mai tare, şi era mai-mai să-l biruie, când, de teamă, a strigat călugărul cât a putut de tare: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!" şi imediat a dispărut diavolul şi lângă el a apărut Mântuitorul. „De ce n-ai venit până acum?", l-a întrebat călugărul.

„Am venit când M-ai chemat cu adevărat!". Deci, rugăciunea şi gândul la Dumnezeu, dacă nu pleacă din inimă, sunt spoială. Câţi dintre noi nu păţim, asemenea călugărului, la uşa sufletului nostru? Aparent ne rugăm, ne împotrivim păcatului, dar numai când suntem copleşiţi, în momente de mare cumpănă ne gândim cu adevărat la Dumnezeu. Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot, aşa şi noi să plecăm cu totul spre Dumnezeu.

…

Omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu putea să nu-l înzestreze cu ceva cu care să ţină legătura cu Dumnezeu, adică cu rugăciunea. In închisoare, în pădure, rugăciunea se adânceşte. Oricine este înţepat vrea să scoată ghimpele. Ghimpele nu iese şi „Instrumentul" sau „Meşterul" care poate să scoată ghimpele este Dumnezeu şi la El apelăm.

postat in categoria articole la tema Intemperii

Imi place Nu-mi place .0.0

---

Comentati aceasta stire

Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:

Vizite:383