Blogul lui Florin Giurcă


01Jun2010




Untitled

Ceasuri si locomotive

 

Primul meu ceas de mana l-am primit cadou de la bunica din partea mamei, intr-o zi de 1 iunie, cand eram in clasa a cincea. Mamaia i-a dat lui taica-meu banii, 400 de lei, si i-a zis sa-mi cumpere ceas cand se duce la oras. Taica-meu a cumparat ceasul, era un ceas cu cadran rotund, pe care scria cu litere inclinate Prim, 17 Jewelles, made in Czechoslowakia. Il purtam la mana stanga, se prindea cu o curtelusa din piele, si se vedea cand tineam coatele pe banca, sub manecile hainutei bleumarin de postav.  Am fost intrebat, de proba, de fata cu musafirii, ca sa vada cum raspund: cine ti-a cumparat ceasul? Tatal meu, am zis. Gresit. Mamaia ti l-a cumparat, ea a dat banii. Mai am si acum ceasul acela, am dat intamplator de el intr-un sertar. Eu ceas nu mai port de multa vreme, sunt multi ani de cand am renuntat sa-mi mai potrivesc ritmul vietii dupa ceas. Si in plus, am observat ca se roade manseta camasii de la ceas.

 

Un alt ceas din copilarie insa s-a pierdut. Tataia avea un ceas de masa cu sonerie, cu cadran mare cat o farfurioara, pe care era desenata o locomotiva cu aburi, care scotea un nor gros de fum. Tataia a fost croitor. Dupa nationalizare i s-a inchis atelierul (avea, cica, un atelier cu vreo cateva croitorese si masini de cusut cu pedala, marca Singer, si fiare de calcat cu carbuni), pe care eu nu le-am mai prins in stare de functionare ci doar ca jucarii. Ceasul era cel mai interesant, pentru ca avea in spate doua cheite si trei  surubele, cu care se potriveau acele si soneria. Soneria era una adevarata, cu clopotel mare, argintiu, care era lovit pe interior de un ciocanel antrenat mecanic. A fost prima mea jucarie muzicala. Cred ca i-am scos rotitele la un moment dat, ca sa fac titireze.

 

Nici cu trenul n-am mai mers, de foarte multi ani. Calea ferata a generat  o cultura in sine, nu numai tehnica ci si  sociala. Fiecare nit, fiecare traversa, roata si boghiu este rezultatul a mii de ore de calcule,  de planse, de teste si incercari  de rezistenta. Pe vremea aceea se lucra cu rigla de calcul, cu tabele de logaritmi. Tot mai multe vestigii zac acum ruginite de-a lungul sinelor de cale ferata, pe langa gari. Vagoane de lemn, turnuri de caramida, depozite, rampe, pasarele. Tehnologii depasite.

 

Anii de dezvoltare economica au adus cu ei declinul cailor ferate. Transportul auto a castigat in timp incredibil de scurt competitia cu o tehnologie veche de un secol, care nu a mai avut resurse de modernizare. Este ciudat ca pe o infrastructura existenta nimeni nu a mai vrut sa puna vagoane noi, ci toata lumea a vrut sa mearga cu masini nemtesti second-hand si cu microbuze care au insangerat soselele patriei. Si brusc au realizat ca au nevoie de autostrazi si sosele expres cu patru benzi in care se duc banii ca in Groapa Marianelor, ca aerul oraselor a devenit irespirabil si ca nu ne mai  incap  parcarile. Si toate astea pentru ce? Pentru ca cele trei-patru ore de mers tihnit cu trenul, privind pe fereastra ca la televizor, si ascultand conversatia intotdeauna interesanta din compartiment, sa le economisim si sa le folosim uitandu-ne la telenovele si robingo in anii '90 iar mai nou la show-uri TV cu vedete divortate.

 

Nu pot sa uit o replica din filmul vazut aseara, o ecranizare franceza din anii 50 a unui roman politist, Ascensor spre esafod (regia Louis Malle, 1958, cu Jeanne Moreau, Maurice Ronet si Lino Ventura). Un pusti fura o limuzina de lux  ca sa se distreze, insotit de prietena sa, si se plimba toata noaptea cu masina furata.

- Ce facem acum? Intreaba fata.

- Nimic, ne plimbam pe autostrada de la un capat la altul - inainte si inapoi. Iata cum avantul transportului rutier a fost legat inca de la inceputurile sale de placerea de a merge pe autostrada, inainte si inapoi. La inceput pe autostrazi mai mici, apoi din ce in ce mai mari si mai multe.

Post tema
postat in categoria articole la tema Autostrazi





Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:1820