De la Cameron la Einstein, sau avatarul Relativitatii Generalizate

Intre simpaticele creaturi cu coada  si   trufasul general  care ameninta cu tancurile  ecosistemul   planetei avatarilor, poftind la minereul din subsol, se naste un conflict pe viata si pe moarte. Scenariul e pana aici schematic  si arhicunoscut: investitorii lacomi si guvernele  corupte pun ochii pe cate o Rosia Montana si nu au mama, nu au  tata pana ce nu-i  dezmostenesc si nu-i deporteaza pe bastinasi, ca sa le  ia ei in stapanire  si sa le distruga  pamantul care ii hraneste.

Povestea  ecologista este insa lingurita de miere care indulceste otrava amara, caci odata cu impulsul duios de a tine partea indragostitilor ce lupta pentru libertatea Pandorei primim si  pilulele new-ageiste ale samanismului si panteismului, frumos deghizate si aproape de nerecunoscut sub forma unui gen de bio-internet radicular  si a unei zeite Mama Natura fara sistem axiologic, adica dincolo de bine si de rau.   

Daca la  Vasile  Voiculescu berevoii, stimele si iazmele sunt fantasme poetice ale eposului popular, iar povestirile sale ne astern culcus leganat la gura sobei in noptile cu crivat, iata ca filmul lui  Cameron a nelinistit  pe multi, deoarece a fost pus in legatura cu marea conspiratie a pregatirii venirii lui antihrist -   deoarece monstrii fiorosi  la inceput sunt ostili si ucigatori, dar la sfarsit se fac frate cu eroul principal si-i sunt prieten numai lui. Ce intelegem noi de aici: ca fie bazdragonii isi schimba atitudinea cu 180 de grade, fie ca eroul (si odata cu el si spectatorul care a simpatizat cu el) se demonizeaza, rezultatul e unul si acelasi atata timp cat ei se conecteaza si raman online, „totul fiind relativ in univers”, iar in sistemul inertial al locomotivei  se poate spune la fel de bine ca gara se apropie in timp ce trenul sta pe loc.

Apropo de relativitate: Teoria Relativitatii nu este deloc o teorie a relativitatii, ci una a „absoluti…vitatii”, ca sa spun asa.  Daca am micsora universul la un volum de 10 litri, ar fi ca un pumn de cenusa din soba aruncat intr-o galeata cu apa, pe care l-am putea amesteca cu lingura. Pentru o fractiune de secunda jarul inca mai palpaie in apa, dar altceva vreau sa spun: intr-unul din acele vartejuri de cenusa se afla negresit si planeta Pamant, pe o orbita in jurul unui taciune. In urma cu 100 de ani, doi  experimentatori (Mickelson si Morley) au vrut sa bage mana in apa din galeata, sa vada cat de repede se misca acea apa (adica eterul – un „ceva” insesizabil  dar fara de care nu se putea explica cum functioneaza universul) pe langa firicelul de cenusa numit Terra. Nu au detectat nicio miscare, oricat s-au straduit vreme de vreo 15 ani, si de aici au tras concluzia ca de fapt eterul nici nu exista. Asta ridica  insa un mare semn de intrebare, caci era ca si cum lumina farului de la locomotiva se propaga fata de orice privitor din univers cu o viteza constanta, independenta de viteza locomotivei care a generat-o. Oamenii de stiinta nu mai intelegeau nimic,  dar a venit Einstein care a rupt pisica, a taiat nodul gordian si a venit cu urmatoarea solutie, cunoscuta si sub numele neinspirat de „Teoria Relativitatii”: asa este, impacati-va cu situatia, nu avem ce-i face, daca nu exista eter atunci viteza luminii nu se  aduna  cu miscarea sursei sale, ci are valoare absoluta in orice sistem de referinta posibil.

In concluzie,  daca cineva  aprinde o lumanare  si merge cu ea in mana, la Sfantul Altar, acea lumina  nu mai este a lui ci devine instantaneu un bun comun al universului, spre folosul tuturor, de la planete si stele la oameni.

Acest lucru fusese deja verificat in practica.