Isaia Pustnicul. Despre constiinta

Dacă unele cuvinte ale Sfintei Scripturi ţi se vor părea uşor de tâlcuit alegoric, tălcuieşte-le aşa, dar fereşte-te să nu neglijezi litera, ca nu cumva să te încrezi mai mult în propriul tău înţeles, decât în Sfânta Scrip­tură, căci aceasta este un semn de mândrie.

Dacă fratele tău, amăgit de cuvintele ereticilor, s-a rătăcit de la credinţă fără a-şi da seama, se întoarce îna­poi, să nu-l dispreţuieşti, căci aceasta i s-a întâmplat din neştiinţă.

Fereşte-te să discuţi cu ereticii, voind a apăra cre­dinţa, de teamă, ca nu cumva otrava neruşinatelor lor cu­vinte să te vatăme. Dacă găseşti o carte eretică, nu dori să o citeşti, ca să nu-ţi umple inima de venin ucigător, ci ţine credinţa în care te-ai botezat, fără adaos, nici împu­ţinare. Fereşte-te de ştiinţa cea mincinoasă care se îm­potriveşte învăţăturii celei sănătoase, cum zice Apostolul (1 Timotei 1,10).

Dacă eşti tânăr, neavând încă supus trupul, şi dacă auzi povestindu-se despre înaltele virtuţi ale Părinţilor, nu alerga la ele, voind să le agoniseşti fără osteneală, căci ele nu vin fără să le creşti; iar dacă le vei face, ele vor veni singure.

Păzeşte-te de acedie (moleşeala voinţei), că aceas­ta pierde agoniseala monahului. Când te lupţi cu o pati­mă, nu te descuraja, ci aruncă-te înaintea lui Dumnezeu, zicând din toată inima: „Doamne, vino în ajutorul ticălo­şiei mele!" şi vei avea odihnă.

Dacă, fiind în chilie, s-a semănat o necurăţie în ini­ma ta, stai împotriva ei, ca să nu pună stăpânire pe tine. Adu-ţi aminte de Dumnezeu Care te vede şi înaintea Căruia sunt descoperite cugetele inimii tale. Zi sufletului tău: „Dacă te temi de păcătoşii asemănători ţie, ca să nu-ţi vadă păcatele, cu atât mai mult, teme-te de Dum­nezeu Care pe toate le vede!". Din această cugetare se va naşte în tine frica de Dumnezeu, şi dacă te vei întări în ea, vei rămâne netulburat în faţa patimilor, precum este scris: Cei ce nădăjduiesc în Domnul sunt ca muntele Sionului, nu se va clătina în veac cel ce locuieşte în Ieru­salim (Psalmul 124,1).

Dacă trăieşti în nevoinţă, luptându-te cu vrăjmaşul, şi dacă îl vezi că slăbeşte în faţa ta şi bate în retragere, să nu ţi se înveselească inima, pentru că răutatea dracilor merge în urma lor; îţi pregătesc un război mult mai aprig ca cel dintâi, rămâne o parte din ei în dosul cetăţii, fără să se mişte din loc, şi când te porneşti împotriva lor, cei­lalţi fug ca şi cum ar fi slabi; şi dacă inima se înalţă că i-ai izgonit şi ieşi din cetate, se întorc împotrivă şi cei din urmă, şi bietul suflet se află prins între ei, fără putinţă de scăpare (Iosua, cap. 8). Deci, cetatea este a te arunca înaintea lui Dumnezeu din toată inima, şi El te va izbăvi din toate războaiele vrăjmaşului.

Dacă te rogi lui Dumnezeu să te izbăvească de vre­un război, şi El nu te ascultă, să nu te descurajezi, că El ştie mai bine decât tine ce-ţi este de folos. In cererea pe care o faci lui Dumnezeu în vreme de război, să nu zici: „îndepărtează-l de la mine" sau „Dă-mi aceasta", ci roa­gă-te aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul meu, nu mă lăsa să-mi fac voia mea, nu mă lăsa să păcătuiesc împotriva Ta. Fii milostiv de făptura Ta, nu mă trece cu vederea că sunt neputincios, nu mă părăsi, că la Tine scap (Psalmul l42, 9). Vindecă sufeltul meu că am greşit Ţie (Psalmul 40, 4). Toţi prigonitorii mei sunt înaintea mea! Că eu nu am altă scăpare afară de Tine, Doamne; mântuieşte-mă cu milostivirea Ta, să se ruşineze toţi cei ce se scoală asupra mea, căci ei caută sufletul meu să-l omoare. Că Tu, Doamne eşti Atotputernic şi prin Tine se slăveşte Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt în vecii ve­cilor. Amin".

Şi atunci conştiinţa ta îţi va arăta în taina inimii tale pricina pentru care Dumnezeu nu te ascultă, iar tu nu o nesocoti, ci fă ceea ce îţi cere să faci; că este cu neputin­ţă ca Dumnezeu să nu asculte pe om, afară numai dacă omul nu I se supune, fiindcă El nu e departe de om, ci poftele noastre II împiedică să ne asculte.

Nimeni să nu te amăgească. După cum pământul fără sămânţă şi fără de apă nu poate rodi de la sine, tot aşa este cu neputinţă omului să aducă rod, fără nevoinţă şi fără smerenie.

Să stăm, deci, preaiubiţilor, cu frică de Dumnezeu, păzind şi împlinind virtuţile, fără să dăm sminteală con­ştiinţei noastre, stăruind în frica de Dumnezeu până ce conştiinţa însăşi se va elibera şi se va uni cu noi, şi apoi ea va deveni păzitoarea noastră, arătându-ne nouă toate slăbiciunile noastre. Dacă însă nu o vom asculta, ea se va îndepărta de la noi, şi ne va părăsi şi vom cădea în mâi­nile necruţătoare ale vrăjmaşilor noştri, cum ne-a învăţat