17Jan2010
Untitled
La
Sihastria, intr-o vara
Cum s-au petrecut lucrurile: prima data l-am
cunoscut pe parintele Paisie in urma cu vreo 5 ani, in ajun de Sfanta
Maria. Mergeam eu prin Baragan, prin viroage si coclauri , si uite pe marginea
soselei un calugar cu barba alba facand autostopul. Unde mergi, parinte?
La
Techirghiol, zice, sa ma intalnesc cu parintele Arsenie. S-a
urcat langa mine, in dreapta, si cum aveam acelasi drum pana la Constanta, ne-am asezat
pe povestit.
La cei peste 80 de ani – cat avea atunci -
parintele are multe de povestit. A fost ucenicul pr. Paisie (cel de
la
Sihastria), i-a cunoscut pe marii teologi si duhovnici: pe parintele Staniloaie, pe
parintele Boca, pe parintele Cleopa. Despre fiecare dintre ei are amintiri. Uite
doua indemnuri, sau povete, pe care le-a primit de la pr. Paisie si pe care mi
le-a spus si mie si mi le-a repetat la despartire: niciodata sa nu vorbesti de
rau pe cineva, dar niciodata (si a subliniat cuvantul asta), si inca
ceva: daca esti intr-o adunare si se spun lucruri rele acolo, sa pleci caci vei
da socoteala la
Judecata pentru ca ai consimtit, tacand.
Asa, la optzeci de ani, pe drum… zicea ca de
la pr. Arsenie dorea sa mearga la pestera Sf. Andrei, care stiti tocmai unde
este: in sudul Dobrogei. Si de acolo la manastirea Dervent, chiar langa
Dunare.
Cum va spuneam, l-am regasit. Peste catva timp,
intr-o vara, ducandu-ma pe la manastiri in Neamt, la Sihastria l-am vazut. Statea cu
cineva de vorba, cu niste pelerini, dar l-am tras deoparte si l-am imbratisat,
asa surpriza mare am avut. Nici lui nu i-a venit a crede. Am mai stat o vreme de
vorba, am facut poze, si ne-am despartit. La iesirea din manastire m-a
intampinat iarasi natura, cu stralucirea ei calma si distinsa. Daca faceti un drum prin zona, cautati-l si
amintiti-i de mine. Nu va ganditi ca nu-l veti intalni, caci
nu se stie…
Parintele Nicolae
Steinhardt
La căsuţa
de pe măgură a părintelui Cleopa ajungem cu greu. Se vede că fostul prigonit se
fereşte, ori e supravegheat, ori amandouă.
Izbutim, prin intervenţia unor monahi cărora le explicăm ce-i cu noi (şi
partea asta ia mult timp), a fi primiţi. Călugărul cu părul şi barba de-un negru
intens, care se ţinea atat de drept, e cărunt acum şi impuţinat la trup. Ne
opreşte cu bucurie mai bine de trei ceasuri la el, a rămas acelaşi vorbitor
fluent. Ne invaţă despre ispite şi distincţia ce trebuie făcută intre ispitele
din stanga şi cele din dreapta. Ispita din stanga, o ştim cu toţii: e a
patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai
surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face
binele. (Evlavia satisfăcută de
sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus in cer, toate-s bune pe pămant. Am
har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul in colţişorul meu. Literatura
pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osanditoare ). Putem cădea şi, prin aceasta, siguranţa
nu incape nicăieri. Vivere pericolommente.
Monahul
cunoaşte lozinca nietzscheeană la fel de bine ca Mussolini. Viaţa monastică e
tot atat de plină de greutăţi, hartoape, viroage, coclauri şi deznădejdi ca cel
mai negru roman existenţialist.
Unde te-ntorci, numai capcane. Parois, zic
existenţialiştii francezi. Ce salt se cere!
La
ieşirea din manăstire ne intampină iar natura: numai verde şi albastră,
strălucire calmă şi distinsă. Ce mai prefăcătorie! Ispită din dreapta şi
ea!
.1
.0
