Blogul lui Florin Giurcă


12Apr2011




Untitled

Monumente cu pajură pentru cei căzuți la datorie

 

 

Asta  îmi aduc aminte mai clar din vremea grădiniței mele: serbările din fiecare primăvară, la începutul lunii mai, când mergeam încolonați pe marginea drumului ca să depunem coronițe și jerbe de flori la Monumentul Eroilor. Situat la intrarea în  sat, monumentul, o pajură de bronz care se odihnește în vârful unei coloane,  zidit in urma cu 100 de ani,  poartă înscris pe soclu numele fiilor satului care s-au jertfit în Razboiul de Independenta.

Tovarășa educatoare mergea în spatele nostru și ne făcea atenți când se apropia vreun autocamion plin cu cherestea: copii, la o parte, trece mașina!   Noi cântam un câtec lălăit, fiecare pe vocea lui, despre floricele pe câmpii. Camionul trecea pe lângă noi într-un huruit  asurzitor, învăluindu-ne într-un nor de praf care se așternea  pe jos încet,  în câteva minute.

 

Doamna Jana, educatoarea  de la grădinița din sat  era o femeie ca la 30 de ani, cu vocea catifelata, cu ochii albaștri visători  și veșnic înlăcrimați. Puține drame au zguduit mai dureros comuna de pe malurile Râmnicului Sărat, pe vremea aceea,   decât tragica poveste a Mihaelei, fetița de nici șapte anișori  a doamnei Jana. Fiind eu chiar de vârsta fetiței, coleg de grădiniță cu ea, am păstrat în memorie imagini disparate, clipuri întrerupte și dezorganizate despre acele întâmplări.

Fetița suferea de o boală neuro-motorie congenitală care ii afecta mișcările și echilibrul. Boala avea și un nume, se chema “sindromul nu-știu-cum”, și se știa că este incurabilă și evoluează spre ceea ce este cel mai rău. Practic, mergea dezarticulat, fără direcție, și te mirai cum de reușește să nu cadă. Nu cădea, și nu se lovea, ceea ce era un miracol. Un alt miracol era înțelegerea calmă a situației sale. Un semn  de înțelepciune și maturitate mai pregnante decât la mulți dintre adulți.

 

Puțini copii au fost însă așa de iubiți de comunitate ca Mihaela, și pun asta atât pe seama milei firești față de un copil năpăstuit, dar și pe seama unui soi de culpabilitate nemărturisită, căci oamenii intuiau se pare că atâta suferință pe umerii unui copil nu poate izvorî decât din păcatele lumești ale unui sat întreg. Cum să nu te simți vinovat când vezi un copil că suferă? Mama  ei, doamna Jana, și tatăl ei, care era șofer de camion, au iubit-o și au îngrijit-o cu devotament până și-a dat sufletul.

Mihaela a trecut la cele veșnice la vârsta de nici zece ani, și a rămas pe obrazul  satului ca o lacrimă arzătoare, neștearsă. La intrarea în sat, un monument de piatră pentru memoria eroilor, înlăuntru în suflete o lacrimă neștearsă pentru păcatele satului.

 

Spre deosebire de anii aceia, astăzi avem  terapii de oprire a vieții, avem amnio-scintigrafii și  ecografii, astăzi asemena copii cu sindromuri sunt opriți de la viață la momentul oportun.

Un copil nenăscut a cărui viață se ia de către părinți își dă sufletul, s-ar putea spune, pentru pacea și bunăstarea noastră, pentru ca noi să ducem o viață fără griji și ferită de mustrări. Un fel de erou. Să-i facem așadar un monument. La maternitatea Giulești tocmai s-a făcut loc pentru încă o coloană cu vultur.
http://www.culturavietii.ro/2011/04/11/maternitatea-giulesti-sau-cimitirul-giulesti-comunicat-al-federatiei-provita/

Post tema
postat in categoria articole la tema avort







Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:1707