Parohia Nasterea Maicii Domnului din Petresti jud. Vrancea


13May2013 postat in: colaborari
Untitled

Muzica sferelor

Primul nostru profesor de muzica a fost Constantin Grigorascu. Ne-a invatat sa cantam. Impreuna. Sa ne ascultam vocile. Sa ascultam de dirijor. Sa urcam cat putem de inalt, si sa coboram, cat putem, spre basi. Sa  facem vocalize, ca sa ne incalzim vocile. Sa ne acordam nu numai coardele vocale, ci si cuvintele, si respiratiile, si expiratiile, si gamele, si tonurile, si semitonurile. Sa ne pastram linia melodica a vocii, vocea I, vocea a II-a, vocea a III-a, vocea a IV-a, vocea a V-a, chiar, luptand  sa nu ne fure partitura colegului. Sa nu deviem pe alta voce. Sa nu deraiem in falseturi. Sa invatam, cu timpul toate vocile, chiar daca le cantam cu o gama-doua mai jos, sau mai sus.  Ochii dirijorului, mainile lui, corpul lui, miscarile lui, fata lui, expresiile lui, diapazonul lui, ne erau farul prin care ne ridicam din gri, cotidian, si tacere, spre bucurie, lumina, si armonie.  Materiile toate, de la clasa, se contopeau in muzica corului in elan, sau poticnire, forta, sau slabicune, bucurie sau tristete, vibratie care ameninta sa darame zidurile, sau soapta. O putere de care nu eram constienti se zamislea nota cu nota, cuvant cu cuvant, arpegiu cu arpegiu. Ne insufletea, sau ne istovea, ne imbujora de emotie, sau ne coplesea de constelatiile  starilor numite, si nenumite, ale sufletului. Am cantat cu profesorul Grigorascu in clasa de muzica a scolii. In sala de repetitii a filarmonicii, pe atunci, o sala la etajul intai al unei cladiri din coltul intersectiei Lipscanilor, cu Unirii. Si nici nu mai stiu unde am cantat. Si ce premiu national a luat corul condus de dansul. Apoi profesorul a plecat. La Balcescu. Noi am ramas cu o cheie sol sfaramata in suflet, la Triscu. Mult timp nu s-a cantat. Apoi a aparut profesorul Ion Caimac. Nu se poate canta mai frumos decat am cantat cu profesorul Grigorascu, ne-am spus. Dar s-a cantat. Ion Caimac ne-a imbibat de muzica viselor lui de al doilea mandolinist al tarii. De muzica sa de titan, inalt, cu umerii lasati, vanjos, ca un Jean Valjean, cu tenul alb, ca o fata, si obrajii rosii, ca doua mere, cu gura arcuita, frumoasa, ca un cioc de pasare maiastra. Si ne-a dus pana la Cantare Patriei. In sala de concerte magnifica a radioteleviziunii. Din Bucuresti. Acolo unde magistri ai muzicii romanesti, Laurentiu Profeta, Emilia Comisel, si altii, ale caror nume le-am ratacit, ne-au acordat, la unison, prima nota de 10 plin data pana atunci unei formatii corale romanesti, de elevi. Am plans  pe scena. Ne-am imbratisat. Am fost primiti in scoala ca niste eroi. Tocmai de ei. De artizanii fiecarui success. De Petrescu Marna, profesoara de istorie si directoare, de Tudor Elena, profesoara emerita de limba romana si comandanta de pionieri, de Valentin Berezovschi, invatator si secretar de partid, de profesori, parinti, si colegi.  S-a castigat atunci cu piese precum Corul Vanatorilor, din opera Fraisut, de Weber.     Vin fetito, da-mi mana, prelucrare dupa un cantec popular ceh. De-as trai, pana-as vedea, cantec romanesc. Marie, draga marie, prelucrare dupa un cantec popular romanesc. Si un cantec despre tara. Repertoriul nostru a crescut. A tot crescut. Primelor doua piese, mostenite de la proefsorul Grigorascu, li s-au adaugat altele, si altele. Am sustinut spectacole,  am fost aplaudati, ovationati, si iubiti. Pentru clipe care s-au uitat. Dar au bucurat, au miscat, si ne-au facut pe toti, cantareti si spectatori, cu o tresarire a sangelui prin venele de lumina, mai frumosi, mai uniti, si mai buni.  

Jianu Liviu

 





Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:750