Parohia Nasterea Maicii Domnului din Petresti jud. Vrancea


17Jan2013 postat in: colaborari
Untitled

Eugen Ionescu : “Sub semnul întrebării” – Note de lectură

 

“Am văzut de curând un film îngrozitor, un film polonez care a rulat într-o sală mică, într-un studio unde erau câțiva invitați; ni se povestea cum erau oamenii exploatați, uciși… desfigurați de către putere. Era un film tragic. Lângă mine era cineva. O doamnă din guvern, care este totuși un guvern liberal din principiu și, prin urmare, apărător al drepturilor omului. În principiu! Ea a făcut următoarea remarcă: a spus: “Doamne, ce lung e! Ce film lung!”

O actriță pe care o stimez  mi-a spus: “Actorul este frumos!” Altcineva mi-a spus:”E lung dar, totuși, frumos!”, dar într-un mod absolut detașat.

Adică am constatat, de fapt, o dată în plus, inutilitatea luptei noastre sau cel puțin dificultatea ei și faptul că oamenii sunt surzi și orbi. Oamenii nu mai au simțul valorilor obiective. De altfel, mai există ele?” ( Eugen Ionescu, pag. 31 )

 

                Scriu câteva poezii sau proze  având ca subiect oameni legume. Oameni incapabili să se ajute singuri. Sau situații  din preajmă care reclamă solidaritate și ajutor.Trimit  scrisori cu aceste scrieri.  Primesc scrisori precum: “Ce frumos!; “Excelent!”; “Superbă!” Rămân perplex. Eu strigam “Ajutor!” în numele unor oameni muți, în numele omului mut care suferă,  oamenilor, și oamenii, și aceștia, dintre cei binecuvântați care citeau, totuși, și aveau bunăvoința să îmi răspundă,  gratulau arta. Măiestria autorului. 

                Traduc o scriitură despre un Moș Crăciun care vine într-o secție de oncologie pentru copii. O trimit unor oameni străini, prefațată de un mesaj de felicitare de anul nou. Străini de țara mea, dar oameni cu care lucrez săptămânal, de câțiva ani. Nu primesc niciun răspuns. Nici măcar unul.

                Teatrul de Păpuși din Craiova nu are de câțiva ani un sediu. Plătește chirie. Nu cred că este cazul ca un stat care ne-a asigurat studiile gratuite, și care a ajuns dator cu 100 de miliarde de euro, în 23 de ani, să risipească un singur cent pe un teatru al copilăriei. Cred că foștii absolvenți ai  liceului Nicolae Bălcescu, din lume, ar putea asigura ei singuri cheltuielile pentru un teatru Colibri de vis. Le-o și propun, în această scriere. O cunosc pe directoare. Pe actori. Pe foștii actori. Inclusiv pe cei care ne-ar putea inspira, din pământ. Nu cred că voi primi mai mult de un singur răspuns. Sau încă unu-două, dintr-o excursie  prin lume, sau dintr-un picnic de weekend,  precum: “O idee bună! Baftă!”

                Scriu pamflete în care sunt personajul care aduce o picatură de bine și frumos. Câte o găleată, de exemplu, câte unei bătrâne în casa căreia, după inundații, apa trece de o jumătate de metru. Duc, chiar, găleți. La Biserică. Însoțite de scriitura  despre Raiul din găleată. Niciun ecou, de nicăieri. Poate că au fost. La mine nu s-a întors nici-o veste.

                “Trăim într-o mare de smoală”, îmi spunea tovarășa, doamna profesoară Iordache Aurelia, profesoara mea emerită de limba și literatura română, în 1977, pe holul etajului I al liceului Nicolae Bălcescu – Carol I, ieșind vânătă de la o ședință de partid. Era secretară de partid. “Cu cât dai din brațe, cu atât te scufunzi mai repede. “ Și a trecut ca o furtună spre cancelarie, ca o flacără olimpică scufundându-se în marea indiferenței unor  rinoceri.  A doua zi a cerut și a obținut eliberarea din funcția de secretar de partid.  

                “Dar, cum îmi spunea marele scriitor și prietenul meu Manes ( Sperber ) : “Trebuie să facem întotdeauna ceva, chiar dacă știm că acțiunile noastre sfârșesc rău.”  ( Eugen Ionescu, pag. 32 ).

17 ianuarie 2013

Cu deosebit respect,

Jianu Liviu-Florian





Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:690