Parintele Arsenie Papacioc la 95 de ani
Parintele Arsenie nu imbatraneste. Secretul? Ni‑l spune tot dansul:
sa ai la tinerete putina batranete, ca atunci sigur vei avea la batranete multa
tinerete. Un sfat pe care nu ai cum sa nu il urmezi daca cel care ti‑l da e
nonagenar, dupa o experienta de decenii in puscariile
comuniste.
Ce le recomandati in primul rand crestinilor care
doresc sa sporeasca in viata duhovniceasca?
Eu recomand o stare de veselie interioara, launtrica, din inima, o stare ce
inseamna rugaciune neincetata. O stare de veselie adevarata, degajata de
problemele vietii, de problemele cararilor vietii, ale unuia si ale altuia. O
stare de veselie, cu orice chip. Daca‑i intristare, se clocesc ouale diavolului.
E o stare de absenta, de intunecare. Daca un om nu moare de pe pozitia de
traire, de inaltare, de steag, toata creatia sufera. Noi traim intr‑o mare
unitate, toata creatia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despartim de marea
unitate, suntem pe pozitie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o pozitie
de traire. Pentru ca tragedia intregii lumi trebuie plansa ca propriile noastre
pacate. Si starea de rugaciune inseamna o stare de prezenta. Eu ca duhovnic ce
toata ziua stau de vorba cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand
nevointe. Recomand o stare de prezenta permanenta, care inseamna recunoasterea
fortelor de bine din tine.
Ati cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenta
continua?
Asta este o intrebare la care nu se poate raspunde intru totul. Oamenii isi
pastreaza ascunsa viata lor. Am trait in puscarii 14 ani; am stat cu fel de fel
de conducatori ticalosi. Eram intr‑o anumita relatie si cu Parintele Dumitru
Staniloae, bineinteles respectand proportiile, caci eram un prichindel pe langa
el. La procesul Rugului Aprins – am fost amandoi in acelasi lot – el s‑a purtat
cam sovaielnic. Dar cand a intrat in temnita, cand a intalnit acolo mari
traitori care erau de 20 de ani in inchisoare, care cunosteau Noul Testament
aproape pe de rost – putini erau care nu stiau toate scrierile sfantului Ioan
Evanghelistul – parintele Staniloae a ramas impresionat.
Eu am multe arestari, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile
Voiculescu, Dumitru Staniloae, Alexandru Mironescu si toti ceilalti au primit
cate 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur ca m‑am distrat cand m‑au condamnat,
dar m‑a costat. Ca ma tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava
un capitan m‑a intrebat in timp ce ma dezbraca si ma tundea: „Ce‑ai facut, ma?”
„N‑am facut nimica, ma!”, i‑am zis eu. „Ma, daca nu faceai nimic te condamna la
10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeti, daca nu faceam nimic, tot ma condamna la
10‑15 ani. S‑a dat de gol, stiti. Iata cu cine‑aveam de‑a face. Iata cine te
dezbraca, iata cine te omora… Important este ca tu sa ai o pozitie de prezenta.
Nu m‑au omorat, desi ma urmareau, ma bagau pe la racitor, la camere frigorifice.
In trei zile mureai, dupa socoteala lor. N‑am murit in trei zile. Mi‑au dat
cinci. N‑am murit in cinci zile. Mi‑au dat sapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu.
Dar a fost greu. Important este ca acolo unde esti, sa fii prezent! Si, fie ce‑o
fi, de acum. Om sunt, un pai in vant. Nu mai conta moartea, fratilor. Moartea
era salvare! Dar exista un duh, o linie, o raza de viata in om care nu cedeaza.
Si n‑avem alt ideal decat de‑a ne harazi Dumnezeu fericirea sa murim chinuiti si
sfartecati pentru scanteia de adevar ce stiam c‑o avem in noi, pentru a carui
aparare vom porni la inclestare cu stapanitorii puterilor intunericului, pe
viata si pe moarte. Asta‑i deviza fiecarui crestin. Daca nu‑i asa, atunci
„mortua est”! In tinerete eram singurul din sat care mergeam la biserica. Nu
baba, nu mos, nu nimica, eram eu singur. Si a zis preotul: „Am si eu unul care
vine la biserica, dar nici el nu sta pan’ la sfarsit”. Eu cand am auzit vorba
asta… Nu stiam, eram un copil. Cand incepea predica, credeam ca s‑a terminat
totul. Nu stiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai iesit din
biserica pana nu iesea si preotul, sa fiu sigur ca s‑a terminat. Eu sunt
macedonean dupa tata. Tatal bunicului meu a fost preot in Macedonia, de unde si
numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. In sfarsit… nu facultati, nu
academii, nimic nu te formeaza cat o stare de prezenta continua: ca inchisorile,
ca suferinta. Este o mare greseala daca o ignora cineva. Cand Mantuitorul era pe
lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Sa mergem pe tarmul celalalt”. S‑a culcat
in corabie – in timpul asta valurile cresteau. „Doamne, Doamne, scoala ca
pierim!”, au strigat apostolii. „Va si vedeati pe fundul marii cu Mine cu tot!”.
Adica: „N‑am spus Eu bine, sa mergem pe malul celalalt? Voiati fara valuri?
Voiati fara incercari?” Pai nu se poate. Pentru ca, practic, toate astea iti
topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, Preacuvioase Parinte, cine fuge de Cruce fuge de
Dumnezeu!
Toti Sfintii Parinti spun lucrul acesta. Asa ca nu ignorati, nu refuzati
suferinta. Nu cautati Crucea, dar daca vine, tineti‑o! Mantuitorul Hristos n‑a
vrut Crucea, dar cand I S‑a dat n‑a mai lepadat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit,
dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau dusmanii Lui. Asa ca numai si numai
prin Cruce putem ajunge la inviere, In concluzie, trebuie sa stii sa mori si sa
inviezi in fiecare zi. Pentru ca viata inseamna moarte continua.
Nu se intampla nimic, absolut nimic, niciodata, fara voia lui Dumnezeu. Caci
zice Mantuitorul: „Nu se misca fir de par fara voia Mea”. Suntem condusi,
guvernati de Dumnezeu in toata miscarea noastra. Deci trebuie sa fim atenti. in
inchisoare erau oameni de rugaciune. Am trait cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu
Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar in celula. Am stat impreuna, mi‑a
fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp in doi, in celula, la Aiud. Pe mine
m‑au tinut ani de zile la zarca. Zarca era la Aiud o inchisoare in inchisoare.
Nu stiti! Facuta de unguri pentru romani. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau
afara zece minute pe luna. Va dati seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i
materie! In asemenea conditii, toti crestinii acestia se rugau. Dar care era
intensitatea rugaciunii, asta e greu de apreciat – ca sa satisfacem noi acum
lumea curioasa de astazi. Va mai spun inca o data: eu recomand o stare de
veselie care inseamna rugaciune neincetata.
Preacuvioase Parinte Duhovnic, de ce Sfanta Liturghie este
considerata cerul coborat pe pamant?
Sfanta Liturghie face abstractie de la orice fel de comparatie. Sfanta
Liturghie este Cer, este Dumnezeu. In mana omului, bineinteles. E cel mai
important, cel mai mare lucru posibil. Si de multe ori ma gandesc ce cinste are
omul. Pentru ca Dumnezeu a creat doua lucruri nemaipomenite, care nu se pot
repeta. A creat o femeie distinsa care L‑a nascut pe Dumnezeu si a creat preotia
care‑L coboara de sus si il naste din nou pe Sfanta Masa. Ce ziceti de lucrul
acesta? Nu e o coaja de paine acolo, este un Dumnezeu, este o creatie intreaga!
Cum as indrazni sa o compar, cu cine, cu ce rugaciune, cu ce sfintenie? Este
chiar Dumnezeu, intru totul pe Sfanta Masa. Si lucrarea aceasta o savarseste
omul! Pentru ca fiinta umana – asa cum zice si Sfantul Grigorie de Nyssa – este
coplesitoare, de neinteles. Dumnezeu are inca taine ascunse cu privire la om, pe
care nu le cunosc nici ingerii. Omul este cu totul superior in creatie. Lupta
Satanei, asidua si chiar finala, este sa nu recunoastem ca putem fi in asemanare
cu Dumnezeu. Da, suntem creati asa. Recunoastem, nu recunoastem, asa suntem
creati. Nimeni din creatie nu‑i ca omul. El este singura veriga posibila de
legatura intre Dumnezeu si creatie. Omul! Lui i s‑a incredintat marea raspundere
sa supravegheze intreaga creatie, el este stapanul creatiei. Omule, omule, uite
pe cine bagi tu in iad! Pe tine, adica, atunci cand mergi pe calea pierzarii.
Asa ca Liturghia, in sfarsit, nu‑i o lucrare omeneasca, ea este peste ingeri si
peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici si acum! Invierea
lui Iisus Hristos s‑a facut… Nu numai El a inviat. Toata creatia a avut un
moment de recucerire si de reinviere. Dar toata gloria acestei nemaipomenite
intamplari, de care ne e si frica sa amintim, n‑ar fi fost asa de valoroasa daca
n‑ar fi fost crucea mai intai. Deci pozitia aceasta este: intai suferinta si pe
urma plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfantul Teodor Studitul.
Nu cer nimic altceva decat un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i suparat pe noi atat
de mult pentru anumite greseli, pe cat este de suparat ca suntem nepasatori. Sa
nu amanam trezirea duhovniceasca. In ierarhia din Biserica nu imparatul sau
patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare in
Biserica, in Imparatia cerurilor. Sa stiti ca smerenia este singura cale de
salvare.
Preacuvioase Parinte Arsenie, despre anii pe care i‑ati petrecut in
viata de pustie, ce ne puteti spune?
Viata de pustie e atat de suspendata, incat n‑ai putinta sa vezi ceva cu
picioarele pe pamant, asa ca nu poata sa inteleaga cineva din afara, ce se
petrece la pustie. E o prezenta si o creatie intreaga in inima si in miscarea
pustnicului. Am avut in acei ani si spaima, dar m‑a ajutat Dumnezeu sa imi tin
prezenta. Lupii erau foarte indrazneti. Nu ma temeam de ursi ca de lupi. Pentru
ca lupii sunt flamanzi si ataca in ceata. In padure e mai usor pentru tine ca
lupul nu are gatul flexibil ca sa se uite asa, stanga‑dreapta. Are privirea
directa. In padure copacii il pacalesc, el crede c‑ar fi oameni. Si are o teama.
Am vazut la toate animalele ca au o teama de om. Au o teama de moarte. Fie ca
faceam o miscare sa gonesc ursii, fie ca faceam o miscare sa gonesc lupii, dar
toti se temeau. Chiar lupii astia obraznici. Da, nu a fost o problema grea,
asta. Dar te tinea prezent. Te uitai in toate partile, insa, fara discutie,
trebuie sa recunosc – nu stiu in ce masura puteti sa ma‑ntelegeti – ca ne tinea
puterea lui Dumnezeu. Era o viata suspendata, desprinsa si de cuvinte si de
intelegerea oamenilor care n‑au trait cat de cat, cu mare daruire, mantuirea
vietii lor. Este greu sa vorbesti despre niste lucruri de inaltime… Nu mai erai
viu. Si totusi erai viu. Imi amintesc multe: zapada, la un moment dat a nins, a
nins patrusprezece zile, zi si noapte. S‑a acoperit orice carare, orice drum.
Aveam un izvor la o distanta cam de doua sute de metri de coliba unde stateam.
Pana la izvor erau si lupi care pandeau caprioarele ce veneau sa se adape. Dar
eram si eu tot o capra, stiti… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o
problema, ca era zapada si topeai zapada. Cateodata cand o topeai, ti se
infigeau acele de brad in gat. Si era atat de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum
sa exemplific, cum sa le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al
pustiei. Daca nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi in viata, dar mai ales in
puscarie si in pustie, n‑o duci.
Unde credeti sfintia voastra ca a fost mai greu: la pustie sau in
inchisoare?
Acum, va dati seama, in inchisoare nu credeau in Dumnezeu, nenorocitii de
paznici. Si erau foarte salbaticiti, indarjiti. La Aiud am avut un sef de
gardieni acolo, la zarca, se numea Biro. Pe ungureste inseamna primar. Era rau
de tot. Sa revin: cei de la puscarie nu credeau in Dumnezeu. Si erau
primejdiosi. In pustiu luptai cu dracul. Dracul credea in Dumnezeu. Se temea de
El. Puteai sa‑l ti pe diavol la distanta, de aceea nu ma speriam. Ca te tragea,
tragea haina de sub tine, o blana de piele pe care stateam lungit noaptea. Se
intamplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totusi liber. Si oamenii nu
pretuiesc viata de libertate. Mai mult, nu pretuiesc suflarea si rasuflarea, ca
tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i suparat Dumnezeu pe noi atat de mult pentru
pacate, cat este suparat ca suntem nepasatori. Asta trebuie propovaduit la toata
lumea. Si va spun si eu voua, acum, tot asa. Faceti act de prezenta la Dumnezeu:
„Doamne, Tu m‑ai facut, Tu ma iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu si
pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucam cu timpul vietii noastre. Am avut
ocazie sa fiu chemat de multe ori la capatai de morti. Ca eu, peste cinci ani,
implinesc o suta de ani de viata pe acest pamant. Am avut o viata traita cu
adevarat: puscarii, viata intensa, viata care masura suflarea si rasuflarea zi
de zi, clipa de clipa chiar. Deci te obliga sa iei o atitudine. Caci nu puteai
sa cedezi: era proba de credinta sau de necredinta. Nu te jucai. Dar nu m‑am
folosit asa, pana in adancul deliberativ al lucrurilor, ca la capataiul
mortilor. Tipete… sentimente omenesti… muribunzii vedeau draci, asa cum stim ca
vin. Vedeau pacatele asa cum le‑au facut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le
spovedeasca, dar nu mai puteau… Inapoi nu se mai putea, caci venise aia,
moartea. Moartea nu vine sa‑i faci o cafea. Va dati seama ce spaima era, ca erau
suflete trezite acum, inainte de moarte, si intrau intr‑un necunoscut si
incepeau sa apara toate asa cum ni se arata in Scripturile divine. Spune asa un
Sfant Parinte: „As vrea sa intelegeti: daca chinurile iadului sunt la nivelul
chinurilor din ziua mortii, este destul”. Este groaznic. Si uite, toti doreau sa
mai traiasca o zi. Si zicem noi, care ne scaldam in ani: „Ce faci intr‑o zi?” Nu
intr‑o zi, intr‑o clipa! Poti sa faci mult! Ca Dumnezeu n‑are nevoie de
cuvintele noastre, are nevoie de inima noastra. Si putem sa I‑o dam intr‑o
clipa.