Parohia Nasterea Maicii Domnului din Petresti jud. Vrancea

31Jan2010

Untitled

Pe malurile Dunarii, intre turci si americani

Una din bisericile care m-au impresionat cel mai puternic vreodata este catedrala cea mare din Belgrad, inchinata sfantului Sava, in care am intrat prin 1995 sau 1996, cand inca nu era terminata. M-a impresinat prin marimea ei, si prin forma ei. Arata ca si cum te-ai afla sub o coaja enorma de ou, era ca o cochilie imensa de jur imprejur, aspectul fiind cu atat mai pregnant cu cat era absolut goala, fara nici un finisaj: doar zidurile de beton de jur imprejur. Aspectul exterior era si mai impresionant, statura ei se impunea alba, solitara pe o colina in departare, intr-un Belgrad isovit si slabit de criza economica si razboi, dar care inca nu vazuse grozaviile cele mai mari asupra lui, care vor urma in curand.

De la inaltimea vechilor ziduri ale Cetatii Belgradului, devenita resedinta de pasalac turcesc in 1521, privind in vale, peste umarul unei impresionante statui de bronz a victoriei, inalta de trei metri si jumatate, reprezentand un luptator tinand in mana dreapta o sabie, in timp ce palma mainii stangi sta ridicata in semn de scut, se dezvaluie confluenta raului Sava cu Dunarea, in toata splendoarea ei. In acelasi an 1521, moastele Cuvioasei Parascheva parasesc Belgradul si se intorc la Constantinopol, unde sultanul le va vinde Patriarhiei Ecumenice pentru doisprezecemii de ducati. Cuvioasa ajunsese la Belgrad in 1398 stramutata fiind de la Tarnovo, din calea sultanului Baiazid, fiul lui Murad, cel care se luptase cu sarbii la Kosovo Polie cu doar 9 ani mai inainte.

Firele istoriei, unite vremelnic la Belgrad, se tes si se desfasoara in directii neasteptate. In acea vreme, peste Atlantic, primii colonisti puneau piciorul in Lumea Noua. Peste un secol, Cuvioasa Parascheva va poposi in cele din urma in cetatea lui Vasile Lupu, domnul Moldovei, in anul in care englezii fondeaza orasul New York pe coasta Atlanticului.

La Kosovo Polie, peste cinci secole de la batalia de la Kosovo, unde sultanul Murad si-a gasit sfarsitul, se va turna statuia de bronz, inalta de trei metri si jumatate, a lui Bill Clinton, cel de al 42-lea presedinte al Statelor Unite ale Americii, tinand in mana dreapta ordinul de bombardare a Belgradului, iar mana stanga ridicata in semn de pavaza. Presedintele Clinton este infatisat in costum si cravata. "Niciodata n-am crezut ca cineva imi va face vreodata o statuie atat de mare" a spus dl. Clinton, la festivitatea de dezvelire a statuii.

Parintele Nicolae Steinhard

Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski

Ea se rezumă: in prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. In martie 1939, Churchill ii spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeşte pe toţi.

Iar eu simt că intineresc cu douăzeci de ani”.

Cu cat iţi merge mai rău, cu cat sunt greutăţile mai imense, cu cat eşti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cat cenuşiul, intunerecul şi vascosul se intensifică, se puhăvesc şi se incolăcesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfruntează mai direct, cu atat eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţămant (crescand) de inexplicabilă şi covarşitoare euforie.

Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi.

Te infrang: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill in 1940). Razi, iţi ascuţi dinţii şi cuţitul, intinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a impotrivirii şi incerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.

Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă indarjire morală a trupului, o voinţă de oţel innobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia in sine — incăierarea —mai mult decât succesul.