Blogul lui Florin Giurcă


21Oct2010




Untitled

Pe podul din Avignon

 

Primele intrebari metafizice mi-au incoltit in minte cand eram în  clasa a cincea. Mă hârjoneam cu băieții pe coridorul întunecos al școlii generale (un găligan dintr-a șaptea mă imobilizase cu spatele la perete) când deodată m-a fulgerat gândul: Cine sunt eu?  De ce dintotdeauna, de când mă știu, eu sunt eu - și ceilalți sunt sunt diferiți, sunt alții?  Și cum se face că niciodată n-am putut să văd lumea decât prin ochii mei?  De ce gândurile mele se nasc doar în capul meu? De ce e o graniță atât de inflexibilă între mine și ceilalți? Care e locul meu în lume? Deci: cine sunt eu?  Și cum mă opinteam eu să scap din strânsoare, am aplicat fără să-mi dau seama  un procedeu kaiten-nage, imobilizându-l pe adversar într-o poziție dureroasă cu mâna dreaptă răsucită la spate, din care din nefericire a trebuit să-i dau drumul la un moment dat. Spun din nefericire, pentru că în clipa în care l-am eliberat, respectivul m-a pocnit cu toată puterea cu capul de perete. Aveam, însă, din fericire,  o căciulă groasă pe cap, din acelea rusești cu urechi.

 

 I-am relatat mamei după un anumit timp de reflecție dilema în care mă aflam, adică faptul că nu puteam să armonizez în sinea mea conștiința de sine cu realitatea obiectivă. Mama m-a privit speriată și mi-a interzis categoric să mă mai gândesc la asemenea lucruri. Voiam doar să știu, ea cum reușise să depășească criza de identitate. Căci eram absolut convins că toată lumea va trebui la un moment dat să rezolve această criză, trebuie să-i facă față.  

 

Cu trecerea anilor, cugetând mai departe la acest sentiment de înstrăinare metafizică,  mi s-a părut din ce în ce mai evident că sinele meu rămâne același în identitatea lui, căci pot să spun încă „eu”  referindu-mă la puștiul din clasa a cincea.

M-am împăcat până la urmă cu răspunsul banal, acela că eu sunt eu, dar întrebarea auxiliară a răsărit imediat în minte: cum am apărut?

 

Am încercat să-mi reactivez amintirile cele mai timpurii, pe care le-am înghețat într-un fel de flash-uri pe straturile cele mai vechi ale retinei, pe vremea când mintea mea încă nu producea gânduri și nu lucra cu noțiuni abstracte. Deși înfățișarea trupească este cu totul schimbată,  mă pot identifica încă cu bebelușul acela care mergea  „de-a bușilea” sau  se juca pe covor cu jocul de cuburi.  Misterul momentului „zero” rămâne însă nedezlegat. Nu știu cum se face trecerea de la „a nu fi” la „a fi”. După o anumită vârstă totul începe să se lege, devine logic, inteligibil, dar momentul zero îmi scapă complet.

 

Aceste frământări metafizice nu mă împiedică însă să dorm, sunt numai un mod personal  de a încerca să înțeleg cât de cât   frământările astrofizicienilor care sapă la temeliile izvoarelor Universului. Modelul Big Bang este aproape perfect, spun oamenii de știință, căci răspunde la orice întrebare despre evoluția Universului ulterior momentului T zero + 10 la puterea minus 34 secunde. Însă e degeaba, căci mai devreme de acest moment nici măcar timp fizic nu mai există. Lumea nu mai poate fi înteleasă mai devreme de acel moment. Acele 10 la minus 34 secunde pot să dureze între nimic și o veșnicie. Toată truda teoreticienilor este zadarnică. Mintea, fie ca judeca despre sine, fie ca judeca despre lume, nu te trece "dincolo" ci se invarteste in cerc. Podul de la Avignon este frânt la mijlocul fluviului. Poți merge pe el, până la un anumit punct, dar nu te trece dincolo.

Acum inteleg cantecelul acela pe care profesorul de franceza, domnul Lupasteanu, m-a pus sa-l invat intr-a cincea:

 

Sur le pont d’Avignon
L'on y danse, l'on y danse
Sur le pont d’Avignon
L'on y danse tous en rond…

Post tema
postat in categoria articole la tema ateism







Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:1701