Parohia Nasterea Maicii Domnului din Petresti jud. Vrancea


17Jul2012 postat in: colaborari
Untitled

PROFESORUL DE DANS, ȘI PROFESOARA DE ROMÂNĂ ZDRENȚUITĂ 
 
            A fost odată într-o țară-anume, o școală-n care doar profesori mari, care cunosc și stelele pe nume, predau orice la tinerii de azi. Și tinerii, atât de mici în toate, priveau la dânșii cu atât respect, că era greu de tot să fii de toate, și bun, și drept, și iubitor, și înțelept. Și ei, profesori mari, băgau de seamă, că tinerii nici nu mai învățau, îi salutau cu frică și cu teamă, căci multe, mult prea multe ei știau. Stăteau și cărțile pe mese, nedeschise, și universul tot era deșart, nu era loc de nici un fel de vise, căci totul se știa, atât de-nalt. Vai, ce ne facem, ce ne facem, nimeni, nu mai greșește-n zilele de azi ! se văietau profesori mari, de tineri, și tinerii plângeau, ca niște barzi.         

Și-ntr-un liceu de vârf, erau vreo două, codane care mult ar fi-nvățat. Erau excepții, și pe moda nouă, și a venit în prag de școală nouă, o profesoară care a uitat.         

Și foarte greu își aducea aminte, câte ceva din viața dinainte.
        

Dar două fete ce voiau să-nvețe, ce lucru rar pe lumea de resfețe, erau atât de strașnic supărate, că profesoara lor uitase carte. Cine-o să știe totul să ne spună? Să vânăm premii și cununi după cunună? Să fim doar primele la orice olimpiadă? Cu profesoara asta care uită, și doar dictează totul, la grămadă?         

Și-a fost, odată, poate, cea mai bună.         

Dar gândul ei se rătăcise-n sfere, râzând de viața plină de mistere.
        

Profesori mari, de stil și experiență, i-au desenat cu creta cerc pe frunte, și ea râdea, din știința ei, de multe, și toate îi păreau atât de strâmbe, Și ea-și părea atâta de cochetă.          Și-atunci uita de ea, și doar se da. Unui fuior de gând care-o lega.         

Era poetă.

         Într-o bună seară, un tată auzi cum fetele se plâng: că n-au cu cine limba să-și învețe, și pentru întâmplarea asta toată, doar profesoara lor e vinovată. Nu știe carte. A uitat-o-n gând...
         Și tatăl lor le-a zis: și eu, și eu, am fost odată un profesor mic. Și eu am fost de iele păcălit. Dar am uitat, și nu mai știu nimic. Dar voi, atât de tinere, puteți. S-o învățați din nou pe profesoară. Să-nvețe iar, cu voi, tot alfabetul. Cuvintele ce-au început s-o doară. S-asculte, fără teamă, radioul. Să se îmbrace, să pășească, și să meargă. Și fetele-nvățau, ca să învețe să cânte iar, o biată profesoară. Care-și pierduse-ntreaga tinerețe.

         Și auzind această întâmplare, profesori mari ce nu încap pe lume, care cunosc și stelele pe nume, ce știu toate elevele pe nume, și-au zis: noi prea le știm pe toate.

         "Să mai uităm câte ceva din toate.
         Să-i facem Lumii ultimul serviciu.
         Să nu-i băgăm pe tineri în ospiciu.
         Să ne învețe ei, că se mai poate.
         Să NE RUGĂM, să fie iar dreptate.         

Să vină Cine Știe, Cine Poate..."
 
         Și rând pe rând, se prefăceau că uită.
         Cine-i ajută? Cine îi ajută?
 
         Și tinerii, văzând cum le încurcă, cum până și gramatica o uită, cum îi privesc, sperând să vină ei, să reînvie viața-n teorie, au predat ei, și-acei profesori mari, ii corectau, când totuși, mai greșeau.  
         Și învățau așa, o veșnicie.
 
         Și zdrențele, cu dânșii, înviau...
 
 
 
 
 
 Jianu Liviu 
12-13 noiembrie 2003
(Zi de salariu)





Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:711