Blogul lui Florin Giurca


21Oct2015




Untitled

PTERANODON

Prima rază de soare izbucni în spatele munților erodați, luminând câmpia pârjolită și tăcută. Dintr-un copac uriaș, cu aspect de brad, își luă zborul, cu un țipăt răgușit, o vietate. Umbra aripilor membranoase mătură tufișuriile de equisetum, un val înspumat se sparse cu zgomot de faleza înaltă. La orizont, vulcani  fumegând.

A vrut să se ridice în picioare, dar curajul îl părăsise. Iadul, acesta trebuie să fie iadul. Deci există. Singurătate, frică. Deznădejde. În dimineți să ucideți toți păcătășii”. Maxim nu mai știa unde citise asta, dar îi plăcuse idea: așadar există un timp al uciderii.  În Filocalia – sau în Psaltire, nu mai era  foarte sigur –  scria precis: prin păcătoși înțelegem gândurile. Și  visele, adăugă în sinea lui.

Abia a reușit să scape de criza de melancolie, vecină cu depresia, care îl chinuise neîntrerupt un an de zile. Dormea pe jos, în sufrageria  neîncălzită, pe gerul cel mare, învelit doar cu o pătură, ca să se pedepsească. Ar fi vrut să plece de acasă, oriunde, pereții uzi și negri îl făceau să-și piardă mințile cu încetul, stătea  ghemuit cu fesul pe cap și nu mai voia să deschidă ochii, oriunde privea era urât și sinistru.  A cotrobăit cu o zi înainte prin debarale și în pod și a aruncat în mijlocul camerei toate hainele sale vechi.  Paltoane, cojoace, pardesie, geci de piele, geci cu fermoar, strânse în  talie  sau largi, cu blană sintetică sau naturală, mirosind a mucegai și a lucru vechi, stătut. S-a aruncat  peste ele și le-a îmbrățișat cu disperare și cu ură. Și atunci a simțit în palmă lucrul acela neted  și ferm la atingere pe care îl considerase pierdut pentru totdeauna.

Săptămâna trecută și-a ieșit din fire la birou.  L-au acuzat de falsitate, de reavoință, fără să bănuiască  măcar nimeni chinurile sale din fiecare noapte. I-au aruncat în față vorbe grele, i-au spus că e misogin. I-a adus  atunci  în sprijinul său pe Platon, Heidegger și Noica, și i s-a răspuns că ăștia au  fost  niște indivizi care n-au avut ce face, s-au plictisit și le-a clocit mintea tâmpenii.

Și asta pentru că l-au surprins scriind  pe ascuns.  Îl urmărea de la o vreme gândul să scrie o povestire fantastică. Îl fascinau misterele existenței, timpul, viața, și ar fi vrut să știe mai multe despre asta.  Pentru ceilalți, imaginația, fantezia  și literatura  care evadează din real sunt lucruri demne de dispreț,  invenții, fleacuri. Sunt eu un obsedat, sau ceilalți sunt obtuzi, miopi? Povestea pe care ar fi vrut să o scrie ar fi trebuit să se nască, să izvorască din el, încărcată de toate roadele sufletului. A da expresie acestui univers de mistere ar fi un pas către cunoașterea de sine. Eroul lui ar trebui să se numească Maxim  și să trăiască în  viitor, într-un ținut exotic, neobișnuit. Nu știa încă prea bine cum ar trebui să arate  acest viitor, dar simțea că mult diferit de orice imaginație posibilă.

Evadare în alte universuri sau dimpotrivă, invadarea minții de către fantasme, nu știa să spună.  Transpira mult de la o vreme. Pielea i se acoperea cu o mâzgă acidă pe care o îndepărta  cu apă rece de două ori pe zi. A avut în orice caz și perioade mai rele, în care nepăsarea, indiferența și gândurile negre îl țintuiau la pământ.  Atunci era gras, fără voință. În liceu avusese o colegă de clasă, Jana, o fată cu pistrui și voce ușor voalată care fuma țigări chinezești. Fustele scurte și strâmte îi acopereau pudic șanțul dintre fese, iar  părul șaten îi atârna peste umeri, strâns  într-o coadă de cal cu două biluțe.

Fusese tovarășa lui de joacă încă din școala primară,  jucau șotron în praful drumului și se fugăreau prin hățișurile de mure de pe coasta  dealului. Simțea și acum urzicături pe brațe numai când își aducea aminte. Toamna, fumul frunzelor uscate adunate în grămezi prin grădini se ridica la cer, frig, în casă căldura primului foc, mere și gutui proaspete  și parfumate în fereastră.

Un pumn de bilețele și scrisori le-a ars mai târziu în sobă într-un exces de zel, vrând să îngroape trecutul, la o răspântie între două vârste. Îi scria pe vremea aceea  despre frământările ei de fată mare, bârfită și suspectată de libertinaj de către mame și profesori, dorită de băieți, admirată și invidiată în secret de cei mai mulți. Într-o seară a venit la el acasă, ai lui erau plecați la băi la Olănești. Jana, maternă, bând o cafea și dându-i revelația independenței și maturității care bătea la ușă. A fumat și a băut un ness dintr-o înghițitură apoi i-a rupt tricoul cu un gest hotărât.

A plecat la oră de întuneric, ieșind pe poartă cu pasul neșovăielnic și nedând atenție grupului de tineri din drum, din care o voce stupefiată exclamă: Jana, băiete!

Miezul verii. Anul acesta a fost de puține ori la plajă. O dată la gârlă, în satul natal, când era să leșine de căldură la întoarcere. A fost teribil de cald vara asta. A fost parastasul de șapte ani al bunicului din partea tatei. Gaze fierbinți se revărsau în șuvoaie, râuri, torente. Totul se clătina în jur. Privirea aiurează, nu se poate lipi de nimic, creierul în clocot nu poate isca nici un gând.

A citit în iulie Ființă și Timp. Heiddeger zice că Timpul este doar un  criteriu  de distingere naivă între diferitele ipostasuri ale fiinţării. Deoarece fiinţa nu poate fi sesizată decât din perspectiva temporală, răspunsul la întrebarea ce este existența nu poate să rezide  doar  într-o propoziţie izolată şi oarbă. Există numai devenire, fluctuație, schimbare în ființă. Iubirea este, dimpotrivă, zice Platon,  șansa sufletului de a-și aminti frumosul în sine, de a prinde din nou aripi, de a se mântui. Programul de săptămâna asta – dimineața singur acasă, după-amiaza singur la serviciu – i-a permis să scrie mult. Patru după-amiezi a scris, dar nu știa dacă a scris lucruri bune. Prostii fără sens. Excepție poate povestirea fantastică. Fantasticul e un mod de a ne aminti basmele din copilărie, la alt nivel. E o insinuare a misterelor existenței în banalul cotidian.

De la parastas s-a întors spre casă pe ulița copilăriei, luând în picioare praful cu aceeași voluptate cu care o făcea și în școala primară. În fața porții a văzut-o. De zece ani n-o mai văzuse, auzise doar vorbe prin vecini că se măritase și că nu era fericită. Bătăi, ochi vineți, spital. Avort. Jana își acoperise  fața cu mâinile și-și întorsese capul. Nu vreau să-ți strici amintirea despre mine”, zise.

Din când în când îi revine pofta de a scrie. În rarele clipe de liniște, când ar putea să scrie nesupravegheat, când nimeni nu strigă și nu urlă împrejur, atunci stă și se uită la foaia albă de pe birou și nici o idee nu se leagă.  Seara însă, înainte de culcare, adoarme mult mai ușor cu Max în gând. Vine și se instalează ca la el acasă și se lasă în voia poveștilor lui, dar nu prea mult, căci somnul îl acoperă cu o plapumă de puf, calmându-i mâncărimile.  Dimineața se trezea ca năuc, de parcă era pe altă lume. „În dimineți, ucideți toți păcătoșii”. Nu știa de unde i se năzărise gândul acesta. Luase caietul în mână ca să-și noteze ideea. Simpla atingere a caietului îl curentă. Palma întinsă, degetele alunecară ușor pe copertă, prin degete urcă fluidul. Litere, litere, cuvinte, fraze, imagini, sentimente, disperare, ură, deznădejde. Cine… cine e aici, cine e în caiet – nu sunt eu acela! Vru să-și desprindă mâinile de pe coperta lucioasă și flască dar nu putu, parcă se lipiseră, se afundaseră în pasta cleioasă de hârtie și printr-o osmoză dezgustătoare sângele i se amesteca lent cu cerneala albastră.

Recitise încă odată jurnalul de la început – mereu aceeași surpriză. Parcă se regăsea pe sine însuși, dar totuși altul, cel de săptămâna trecută, cel de anul trecut, cel din copilărie și adolescență. Amintirile păstrate în mod natural au o tentă cenușie, par abstracte, nu pot să reînvie senzația de autentic. Însemnările din jurnal sunt însă o dovadă materială. Eu sunt cel care le-a scris, își zise. Ar fi vrut să scrie o povestire fantastică despre un personaj care se întâlnește cu sine însuși în trecut. Depărtarea spirituală între cele două ipostaze temporale era însă atât de mare, încât eroul lui suferea un adevărat șoc când se recunoaștea.  Retrăirea, pe viu, a unor anumite evenimente îi va releva într-o lumină complet nouă cursul unei întregi perioade din viața sa, și va înțelege că cele mai intime imbolduri care îi hotărăsc în ultimă instanță viața rămân ascunse, se sustrag iluminării prin aducere aminte. Efectul lor instantaneu practic este atât de mic, infinitezimal, încât e nevoie de o nemaipomenită clarviziune și putere de analiză pentru a le discerne însemnătatea pe care urmează să o capete în viitor.

Sunt un bou, un idiot, și încă o mai recunoștea cu nonșalanță în scris, emfatic, fără nicio jenă. Oare nu-și dădea seama? Nu avea indicii că era la un pas de paranoia? Dacă nu cumva îi și trecuse pragul.  Un tip imposibil, extrem de orgolios, suferea când i se atingea egoul, orice jignire sau impresie de ironie la adresa lui era o calamitate, își făcea procese de conștiință nopți și zile la rând. Și câtă disimulare! Nimeni nu știa ce zace în el, unii poate încercaseră să-l tragă de guler, dar lui nici vorbă să-i sune clopoțelul. El era cel nedreptățit, cel neînțeles, cel drept, în afară de el toată lumea era cu susul în jos. Pentru cei câțiva apropiați ai săi, neamuri și colegi de birou, era cu singuranță un caracter imposibil.

Puse sticla la gură să bea și apa i se scurse pe la colțurile buzelor, pe gât. Cu o zi înainte i s-a făcut rău din cauza căldurii. A fost la dispensar, dar medicul lipsea. A vrut să scrie în jurnal cum a fost atunci la plajă dar a renunțat. La urma urmei, n-a fost decât o banală baie. Maxime, zise mama Janei, strângând între dinți colțul basmalei, ca să nu izbucneacă în lacrimi, Maxime, de ce ai lăsat-o să se mărite cu altul? Și-a luat lumea în cap, a înnebunit de durere. S-a umflat de pastile și acum e o legumă, numai piele și os. A făcut un copil rahitic de care  nu e în stare să se ocupe, nu  mai e lucidă. Și toată noaptea te strigă în somn.

I s-a întâmplat  să facă în seara zilei precedente o călătorie în timp. Nu credea că așa ceva este posibil, circulau unele zvonuri că savanții ar fi reușit să construiască Mașina Timpului, dar nu fusese înclinat să le dea crezare. Întotdeauna îndeplinirea dorințelor celor mai ascunse ne surprinde nepregătiți, din spirit practic preferăm scepticismul. Și apoi, nici nu putea să-și imagineze cum ar arăta o mașină a timpului, ea, care se putea sustrage realității materiale. Credea mai curând într-un fel de migrare a sufletelor, posibilă doar în conjuncturi particulare ale câmpurilor de forță. Această imagine îl conducea la ideea unei răpiri definitive într-un trecut oarecum arbitrar și întru totul străin și ostil, fapt care îl înspăimânta. În astfel de termeni își imagina călătoria în timp. Având seducția miturilor originare,  dar alienantă, devoratoare.

A perseverat totuși în cultivarea acestei imagini de coșmar și, cu o plăcere masochistă,  a scris o povestire în care eroul se teleporta  peste noapte în timp, în casa părintească și intra în dormitorul său tocmai la timp pentru a-l opri pe celălalt, care, cu un chibrit aprins în mână, se pregătea să ardă în sobă scrisorile iubitei. S-a aruncat asupra adolescentului de șaptesprezece ani, care, de uluială, a scăpat chibritul peste bidonul cu benzină. Incendiul care a urmat a fost atât de violent, încât a mistuit pachetul de scrisori, covorul și perdeaua au luat foc, iar alter-ego-ul său din tinerețe muri în câteva zile la spital din cauza arsurilor.

Caietul acela însă l-a pierdut, și n-a mai fost în stare de atunci să refacă povestirea din memorie. Ani în șir l-a căutat prin debarale, prin pod, prin lăzi cu lucruri vechi.  Cu o zi în urmă  a răsturnat în mijlocul camerei toate vechiturile alea și s-a aruncat cu furie peste ele, într-o îmbrățișare ca de adio. Și-a afundat palma prin buzunare râncede, adânc  printre cojoace, paltoane și sacouri și atunci a simțit atingerea netedă a copertelor de vinilin. A luat înfrigurat caietul în mână și cu setea cu care un drogat își injectează, cu degete tremurânde,  sub piele, drogul,a  început lectura. 

Nu a băgat de seamă schimbarea subtilă care se petrecu. Cu capul rezemat de grămada de haine, ținând în mâini jurnalul, usturimile și mâncărimile din trup i se calmară pe nesimțite, senzația de frig dispăru  și pentru prima dată după luni de zile odihna  îi binecuvântă oasele. Fluxul străin urca din filele scrise mărunt cu cerneală, prin falange. Deschise ochii și privi o vreme în tavan fără să clipească. Timpul stagna, tavanul dispăruse și  bolta cerească se rotea în jurul Stelei Polare în sens retrograd. Constelații diforme, din alt Univers, executau  un dans epic și straniu, Luceferi străini explodau și piereau, comete sfâșiau orizontul. Prima rază de soare izbucni în spatele munților erodați, luminând câmpia pârjolită și tăcută, pe care ochii lui, obișnuiți cu întunericul, o îmbrățișară dintr-o privire.

Visez, își  zise. Încă unul din acele coșmaruri. În curând se va  face dimineață, iar dimineața e ceasul în care ucidem toate visele. Dar ce e real și ce e vis, până la urmă, în viața mea? Sunt din ce în ce mai confuz, acum. Încercă să se ridice în picioare, dar picioarele nu-l ascultară. O bizară, insidioasă, frică de necunoscut îi paraliză voința.  Sub geana orizontului o explozie de portocaliu și galben izbucni deodată. Un vulcan, sau poate soarele victorios care se naște iarăși din genuni?  Demoni cu aripi membranoase își luară zborul, cu țipete sfâșietor de triste, din pinul uriaș  care se înălța în fața lui.  Așa e iadul, îi trecu prin minte.  Nu poți să faci nicio mișcare, ești  apăsat și țintuit de neputința erelor  geologice  care s-au acumulat deasupra ta.

Reptila cu ciocul uriaș plană deasupra lui și ghearele îi sfâșiară pieptul. Fu smuls, luat și ridicat în zbor și nu putu să facă niciun gest de apărare. Sub ochii lui,  câmpii pustii și pârjolite se alungară către orizont.  Nici bătăi din aripi, nici  adieri de vânt. Doar o planare lină,  continuă, fără scop și fără întrezărire de final. Orele trec, zilele trec, anii se scurg.

Uitare și apoi nimic. Doar întuneric.

Post tema
postat in categoria fictiune







Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:558