Blogul lui Florin Giurcă


13Jun2013




Untitled

112 FINALUL

 

Valentin lucra ca șofer la firma de curierat și distribuia corespondență și coletărie pe ruta Râmnicu Sărat – Brăila – Galați.

Cunoștea  traseul de la Râmnic la Brăila ca în palmă, fiecare curbă, fiecare sat. Cel mai mult îi făcea plăcere bucata de drum de la Boldu la Grădiștea, peisajul era cel mai variat: trecea printr-un crâng, traversa apoi o linie de cale ferată fără bariere, trecea pe lângă așa-numita Balta Albă, de fapt un lac cu apă dulce, veșnic spulberată de vânturile stepei,  și întinderea aceea selenară din jur, pământul uscat și nisipul gălbui pe care nu creșteau decât ciulini. Acu vreo patru săptămâni  a avut de livrat un colet la Amara, mica stațiune balneară de pe malul lacului, și atunci și-a zis: scrisorile alea pot să mai aștepte un ceas, eu trec în fiecare zi pe lângă lacul  ăsta, și azi nu plec de-aici până nu fac o baie-n el.

Un mic debarcader, pentru cele  câteva bărci de pescuit, și  ștrandul adăpostit de sălcii pletoase, la umbra cărora vreo douăzeci de tineri, din satele din jur și de la Râmnicu Sărat stăteau la plajă, i-au făcut o bună impresie. Și-a lăsat hainele lângă o piatră și s-a aruncat în apă plonjând de pe un dig, cu capul în jos, fără să verifice mai întâi fundul  apei, doar pentru că văzuse pe alți băieți mai înainte sărind  din  acel  loc. Mare greșeală. Și-a dat seama de imprudență   și se răsuci brusc în aer, ca să evite impactul direct asupra capului. Nu căzu în cap, ci pe burtă, ca un bolovan, iar ceea ce auzi, când încă se mai afla cu capul sub apă, în afară de pleoscăitul penibil, fură hohotele de râs ale băieților de pe mal.

- Grozavă săritură, zise fata care se apropie de el, zâmbind, îndată ce ieși la suprafață. Mi-a fost teamă că o să te spargi în bucăți.

- Ah, m-am speriat că mă lovesc de fundul apei, e prima dată când fac baie aici. Dar e frumos, îmi place. Valentin mă numesc. Din Râmnic.

- Anișoara. Îmi pare bine. Din Șuțești, Brăila.

Așa a cunoscut-o Valentin Tartoacă pe Anișoara din Șuțești, și de atunci n-a mai avut liniște și pace în inimă dacă n-o revedea măcar odată la trei zile. De la Grădiștea, îndată ce treci Buzăul pe podul de beton, drumul te duce drept  la Șuțești, printre semănături de grâu și floarea-soarelui. Mai avea doar vreo cinci-șase kilometri, și savura deja în minte revedera. A doua casă pe dreapta, cum treci de turnul clopotniței din intersecția cu drumul spre Constanța.  Nu intrase niciodată în casa părinților ei,  căci îi dădea din timp un beep și se întâlneau în față la clopotniță. Apăsa nerebdător accelerația  până la podea, când, pe contrasens,  se pomeni în față cu căruța. Pe latura din stânga mergea cam șchiopătat un individ ciudat. Valentin apăsă frâna până la refuz, iar Renaultul se opri în scrâșnetul de cauciucuri, care lăsară două dungi  negre pe asfalt.

În clipa aceea Gabi Manole văzu cum câmpul din fața lui se înclină într-o parte în mod bizar, iar orizontul se ridică subit în sus spre înaltul  cerului, de parcă ar fi fost mișcat  de-un  val  imens. Întinse instinctiv mâinile înainte  și se prăbuși la pământ, cu fața în jos. Nu mai știa prea bine cine este și ce caută acolo pe câmp, doar niște cuvinte îi  mai răsunau încă în minte, din cele auzite azi  la predică: „Și întorcându-se, sluga a spus stăpânului său că cei chemați la cină s-au eschivat, fiecare pentru problemele și grijile lui. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici.”

Valentin coborî iute din mașină, scoase telefonul și formă 112.

- Urgențe medicale, zise o voce de femeie. Ce urgență aveți?

- Un cetătan e căzut în drum, între Grădiștea și Șuțeșți, la o sută de metri de podul peste Buzău.  Nu pare că-i lovit.

- Nu-i lovit, nu are sânge, zise căruțașul, care se oprise și el și coborâse din căruță. Hei, dar ăsta-i diliul de Gabi, zise.

- Îl cunoașteți? Valentin ținea în continuare telefonul la ureche, vorbind în același timp și cu săteanul.

- Da, e Gabi Manole din Șuțești, e cam diliu.

- Cum adică e diliu? E bolnav?

- Ei, cam așa ceva.

- E băut? Zise vocea de la telefon.

- Nu șțiu. Respiră. Uite, s-a întors cu fața în sus.

- E pe asfalt? Spuneți-le la oameni să-l dea afară din carosabil. Trimit o ambulanță?

- Auziți, întreabă dacă să trimită o ambulanță, zise Valentin către căruțaș.

- Nu-i cazul, îl cunosc pe taică-su, e din Șuțești, o să vină el să-l ia de aici. Sau îl duc eu cu căruța. Dar acum nu pot, că tocmai mă duceam  la Grădiștea, la un parastas. Dumneavoastră nu aveți drum spre Șuțești? Vă spun eu unde să-l duceți.

- Nu vrea ambulanță, auziți, zic oamenii că îl duc ei acasă.

- Bine, mulțumesc. Închise.

În clipa aceea sosi la fața locului și Skoda roșie de la  Șuțești, care opri la câțiva metri distanță. Nicu și Lenuța coborâră precipitat din mașină, lăsând ușile larg deschise.

- E mort? A sunat careva la 112? Ah, dar ăsta-i Gabi Manole, săracul! Ce-o fi pățit?

- Nu, nu e mort.  Cred că insolație.

Cei doi se apropiară și ei de omul căzut la pământ, care răsufla sacadat și era lac de transpirație.

- Da, Gabi Manole e. Îl știu pe taică-su. Ar trebui să meargă cineva să-l anunțe  să vină să-l ia de aici. Noi mergem la Grădiștea, trebuie să ne întâlnim cu cineva la un parastas. L-am lua  cu noi, dar mai avem pe cineva în mașină. Fata noastră.

- Lăsați,  îl duc eu, e-n drumul meu, că merg la Șuțești.

- Atunci așa rămâne.

Valentin vru să se întoarcă la mașină, dar în clipa aceea fata lui Nicu și a Lenuței coborî din Skoda și se apropie de el, îmbrățișându-l.

- Vali!

- Anișoara! Ce-i cu tine aici?

- Păi mergeam împreună cu mama și cu tata la Grădiștea, la un parastas. Voiam să-ți spun, dar nu m-ai mai sunat.

- Pe bune?!  Și eu care mă pregăteam să vin la tine acasă la Șuțești. Ce bine că te-am întâlnit pe drum. Pot să merg și eu cu tine? Adică bănuiesc că da, la pomană e primit oricine intră. Dorele, bă, mergem la o pomană? O sărmăluță, un pahar de vin…

Atmosfera se însufleți deodată, iar Valentin făcu cunoștință cu părinții Anișoarei, care se arătară foarte tare și plăcut surprinși de asemenea întâmplare pe traseu. În cele din urmă se hotărâră să meargă toți la parastas.

- Și cu Gabi ce facem? Era bine să fi chemat totuși salvarea.

- Nu-i nimic, mai sun odată, zise Valentin. Scoase telefonul și formă 112.

- Urgențe medicale! Ce urgență aveți?

- Este un om căzut la pământ în zona Grădiștea, la o sută de metri de podul peste Buzău. Are insolație. Trimiteți o ambulanță?

- Recepționat. Va sosi o ambulanță fără paramedic. Nu dumneavoastră ați sunat mai înainte? E aceeași persoană?

- Da.

Închise. Îl traseră pe Gabi mai spre margine și se suiră în mașini. Plecară mai întâi cele două mașini, apoi și căruța. Gabi gemu și se întoarse din nou cu fața în jos. Nu știa cât timp trecuse, poate un minut, poate o jumătate de oră, când vocile din preajmă îl treziră.

- Tensiune critică. Băgați glucoză. Micro-sângerare buco-nazală.

- E  diabetic?

- Adrenalină!

- Pompați. Luați temperatura. De ce n-au cerut medic, dom’le? Uite cum îl pierdem.

- Repede, repede…

Din cer, ochiul vigilent al șoimului urmărea întreaga scenă. Gabi simți deodată o stare de  bine  extrem de plăcută, și se văzu pe sine în fața meselor întinse, cu farfurii pline cu tot felul de mâncăruri  și pahare aburite cu vin rece.  Și a zis stăpânul casei aceleia către sluga lui: Ieși la drumuri și la garduri și silește să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.

Post tema
postat in categoria povestiri







Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:1086