Vasile  lupul

Singura  mea intalnire cu un lup in libertate, nu la zoo, s-a petrecut in satul Vintileasca, la marginea padurii de la poalele  muntelui Stejicu Mic. Asta s-a intamplat in urma cu cativa ani, iar intamplarea i-am relatat-o  si  tehnicianului de la cantonul silvic din sat. Am plecat cu un mic grup de copii, trei  fete si un baiat, verisori si prieteni de joaca  ai fetitei noastre, carora le-am promis o frumoasa excursie la munte, intr-o zi  calduroasa de vara.

Nu sunt un excursionist cu experienta,  rareori talpile mele parasesc asfaltul si incalta altceva decat sandale si pantofi. Nu pentru ca nu mi-ar  place natura, ci pur si simplu pentru ca, la un moment dat  in viata, drumurile noastre s-au despartit. Absorbit de alte griji si nevoi, am uitat o vreme  de munte, de pajisti si  izvoare, fara insa ca dorinta de a revedea cararile umbroase  sa dispara. Tin minte ca tatal meu, care a fost silvicultor, m-a adus odata aici, pe cand eram copil, am urcat cu el pana sus, in varf.  Ca amintire, am si cateva poze, eu in pantaloni scurti cocotat pe niste pietroaie mari.   E uimitor cata placere gasesc copiii in a  se catara la inaltime.

Mama   Andreei, unul dintre  copiii “imprumutati”, este  plecata in Italia de cativa ani si vine in tara numai la sfarsitul verii, odata pe an.  Tacuta si visatoare, cu plete blonde pana mai jos de umeri, Andreea se afla in grija unui frate mai mare, George, un tanar firav,  aplecat mai tot timpul asupra computerului.  De cand era mititica venea sa se joace cu copiii nostri, aproape in fiecare zi. 

-Mama mi-a promis ca la toamna ma ia cu ea in Sardinia, ma inscrie la scoala acolo, direct in clasa a cincea. Doar vara asta mai stau in Romania, dupa aia plec in Italia. Mama vine in fiecare vara acasa, la intai  august. Mai sunt 10 zile si vine.

- O sa fie nemaipomenit, zic. Am auzit ca e foarte frumos in Sardinia.

Pantele domoale ale colinelor inverzite ne invita sa le escaladam  in goana. Iarba matasoasa si inalta pana la genunchi se culca la pamant sub fiecare pas, lasand in urma o dara vizibila de la departare. Mii de lacuste si fluturi  zburda  in tot locul, printre florile multicolore.

Niste nori destul de amenintatori se vad ingramaditi deasupra muntelui Stejicu.

-N-o sa intarziem prea mult, zic. E bine sa nu ne prinda ploaia. La munte nu se stie, vremea e imprevizibila. Intram totusi doar un pic in padure, la margine, sa vedem cum este.

Noroc cu furtuna asta care se apropie, imi zic in sinea mea. M-a “salvat”,  ca sa zic asa, nu ma atragea deloc sa ma aventurez prea departe intr-o padure adanca si necunoscuta.

-Iti place pestele, Andreea? Dar  caracatita ai mancat vreodata? Sa stii ca in Sardinia va trebui sa  mananci si lucruri mai ciudate, cum ar fi melci,  broaste si raci, zic eu, ca sa  o necajesc putin, sa o vad zambind.

-Pestele mic imi place mai mult. Cel mare mai putin.

-Pai va trebui sa te obisnuiesti si cu cel mare.

Primul lucru care m-a frapat cand am intrat in padure  erau pietrele  extrem de mari raspandite printre copaci. Unele erau chiar de doi-trei metri inaltime, la distante de douazeci- treizeci de metri una de alta.  Am urmat o vreme poteca larga, batatorita, care urca panta muntelui, cu mare grija sa nu ne departam de ea. Nu am vazut nici un marcaj pe marginea cararii, din cele facute cu vopsea rosie. Inca se mai zareau casele din sat, printer trunchiurile brazilor. In aer plutea un miros puternic de rasina, pe jos acele de brad si de molid formau un covor alunecos.

Si atunci si-a facut aparitia lupul.

S-a aratat in fata noastra, la vreo treizeci de pasi. Mi s-a parut foarte slab, cu blana plina de smocuri, de un caramiziu deschis, aproape galben. Intre el si noi nu era nici un copac, nu stiu cum a aparut dintr-odata acolo. Statea si se uita la noi fix, incordat.

-Copilasilor, zic, uite un lup. Nu va speriati!  La cativa pasi, in partea dreapta, e un pietroi   gigantic, inalt de doi metri, Indreptati-va incet catre el si suiti-va in varful lui. Nu va temeti, lupul nu poate sa se urce sus dupa voi.

Ne-am suit cu totii in spinarea bolovanului. Odata ajunsi sus, in siguranta, am inceput sa strigam  si sa chiuim din toate puterile, ca sa speriem jivina,  in nadejdea  ca poate ne va auzi cineva, padurarul sau vreun trecator din sat. Nimeni insa nu a venit.

Nu stiu cat am stat pe piatra,  poate  mai mult de o jumatate de ora, poate mai putin, dar ni s-a parut extreme de  mult.. Cu fiecare minut care trecea, in padure se facea tot mai intuneric. A urmat un fel de razboi al nervilor, cine rezista pana la sfarsit: noi sau el?

-Andreea, tu nu mi-ai povestit niciodata nimic despre tatal tau. Ce e cu el? Unde este?

-Tata e bolnav... Eu ma mai duc cateodata in vizita la el, sta la un sanatoriu. Undeva la munte.E frumos acolo, au brazi in curte.    

Imi dau seama ca am atins un subiect dureros.

-Lasa, zic, ai sa vezi tu ca pana la urma se va face bine, iar  mama si cu tatal tau o sa fie din nou impreuna.

-As vrea eu…

In cele din urma lupul s-a intors si a disparut in padure.

Am coborat cu precautie  de pe stanca si am zbughit-o  la vale,  tot asa, strigand  si lalaind cat ne tinea gura. Nu ne-am oprit din alergat decat in mijlocul  satului.  Tocmai la timp, peste un sfert de ora era deja intuneric.

Zilele au trecut  una dupa alta, cu grijile si cu nevoile lor,  ca si cand nici n-ar fi fost.  A trecut si vara, si dupa ea  si celelalte anotimpuri.  Pe Andreea n-am mai vazut-o de atunci, n-am mai auzit  nimic despre ea si parintii ei. In vara anului urmator primim acasa vizita cantonierului de la Ocolul silvic din sat, domnul Nastase. Mi-am amintit de aventura pe care am trait-o in padure, si i-am  spus:

-Sa stiti ca am fost in padurea de pe Stejicu Mic. Cred ca am vazut un lup. Sunt lupi acolo?

-Un lup? Pai trebuie sa fi fost lupul Vasile.

-Cum adica?!  Un lup cu nume de om??

-Da, e un singur lup pe-acolo. Toata lumea din sat il cunoaste. I-au pus numele Vasile. E cam jerpelit saracul, ca e batran de-acum. Dar e pasnic.

Mda…  Evit sa-i relatez mai multe despre spaima pe care am tras-o impreuna cu copiii. Data viitoare cand voi mai merge,  o sa fiu prevenit.

Acea noua plimbare la Vintileasca a venit mai repede decat preconizasem. Intr-o buna zi, ne trezim cu Andreea la poarta:

-Buna ziua! Ce ziceti, mai facem o excursie la munte, unde am fost anul trecut? A venit mama din Italia!  I-am povestit ce frumos ne-am distrat noi acolo, si ar vrea  sa mearga si ea. Si… mai vine cineva cu noi. Vine si tata, s-a facut bine si a venit acasa! Chipul fetitei radia de fericire.

 Asa ca am fost si anul acesta pe Stejicu. De data asta am pus in ruccsac si un pachetel  de mancare pentru Vasile. Nu de alta, dar nu stiu daca vom incapea toti pe bolovan…