Blogul lui Florin Giurcă


30Jun2011




Untitled

Vremea dulceții

 

-Stai jos, că tot atâta plătești!

Nea Ion îmi face semn să mă așez lângă el, în locul liber de la strană. Afară burnițează ca și toamna.   Lumea  zgribuliță așteaptă  în semi-întunericul din biserică să înceapă slujba, mulți au venit cu gândul să se spovedească înainte de sfântul Petru.  Clopotul electronic execută a treia și ultima secvență pentru vecernie. Mă uit la nea Ion, și mă întreb câți ani o fi având. Îmi pare cel mai bătrân dintre bărbații  care stau grupați în față, in stânga stranei, duminica la Liturghie.

-Am optzecișicinci de ani, zise omul, pe neașteptate, și nu-mi vine să cred când au trecut. Îmi văd copilăria în față, ca și cum ar fi fost ieri. Dar nu mai sunt în stare, nu mai pot să fac nimic, văd cum rămân fără puteri din zi în zi. Ehei, când eram de cincizecișicinci de ani, ce om eram! Seara simt că mă duc, că se termină. Mă scol, iau o înghițitură de miere de albine și îmi mai revin. Cred că numai Dumnezeu mă mai ține.

 

Nea Ion are o figură liniștită, cu trăsături clasice, parcă desprinse dintr-un tablou de Leonardo. Obrajii netezi, fața bine rasă, privirea limpede și directă. Un om împăcat cu sine și cu aproapele, un om pregătit, aș zice,  dacă mi-ar fi îngăduit să judec după înfățișare.

 

-Omul, zic, trebuie să fie pregătit în fiecare clipă. Dar cine e pregătit?...

Vreau să sune ca o încurajare, ca un fel de consolare, dar știu că nu am nici o cădere să-l învăț ceva.

-         Nu mai ai, cred, copii și nevastă de hrănit – nu mai ai griji, nu-i așa? 

Pentru că cine e în putere, are și responsabilități. Caut să descopăr și partea mai bună a lucrurilor

-         Femeia mi-a murit, dar am copii și nepoți pe lângă mine. Nu sunt singur. Oftează.

 

 

Părintele dă binecuvântarea pentru începerea slujbei. Nea Ion merge la ușa din stânga a Sfântului Altar și îngenunchiază pentru spovedanie. La strană se recită psalmi, ploaia măruntă se aude cum cade pe acoperiș.

 

E vremea vișinelor și a cireșelor negre, e vremea dulceții. Cum se încearcă dulceața dacă e bine legată? Lași trei picături să se scurgă din linguriță, dacă se scurge și ultima, mai trebuie fiartă. Sau patru picături? Ah, am uitat, și ce lucru important era!  Altfel, se strică sau se zaharisește dulceața. Se ia spuma și se pune într-o farfurioară, pe care noi copiii o mâncam pe loc, ca o avanpremieră, pentru că deși nu era încă dulceața propriu-zisă, pentru noi era la fel de bună ca și dulceața. Și pentru că, odată pusă în borcan, nu se mai umblă la ea până la iarnă.

 

Nea Ion se întoarce la locul lui, tăcut și calm. Chiar când zâmbește, undeva în suflet îi rămâne ceva ca o rezervă, ca un loc retras, ca o băncuța umbrită în care numai el singur se așează cu ochii pierduți în zare.

 

Și mila Ta mă va urma în toate zilele vieții mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile...

Post tema
postat in categoria povestiri







Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:1477