Despre vremuri si calendare

Imi amintesc de vreo trei tentative de racolare religioasa  pe care le-am intampinat in viata. Prima data s-a intamplat in timpul stagiului militar, pe care l-am satisfacut la Ploiesti. In permisii si invoiri trageam la o gazda din oras, la o familie de adventisti. Pe vremea aceea nu aveam deloc preocupari sau  cunostinte in sfera credintei. Probabil vazand  in mine un ogor intelenit, dansii au plecat degraba la arat, si au plasat la capataiul patului meu, pe noptiera, semintele propovaduirii, adica niste carti cu rugaciuni, pilde si istorioare moralizatoare, din care reiesea ca a sosit vremea.  Pana la liberare, insa, singurul calendar pe care il tineam era binecunoscutul AMR, calendarul care numara cate zile au mai ramas pana la lasarea la vatra. Altfel, gazdele mele erau foarte de treaba si cuviincioase.

 A doua intamplare s-a petrecut in primii ani de dupa revolutie. In vremea aceea au inceput sa-mi sune la usa diverse persoane cu probleme care mai de care mai ciudate. Doua femei vindeau tigai de teflon (cumperi una, dar daca iei doua primesti cadou inca una, si daca cumperi trei primesti gratuit doua si un polonic), altcineva vindea oale Zepter,  altii  detergent de rufe si hipoclorit (daca iei cinci kile primesti cadou balsam si parfum), pasta de dinti, sprayuri pentru tantari si multe altele.  Toti aveau un text invatat pe dinafara, il turuiau repede-repede ca pe o poezie, iar daca ii intrerupeai nu mai puteau sa-l innoade la loc. Printre acestia se numarau si cei de la Martorii lui Iehova. Prima data au spus cu o intonatie grava, profunda: avem un lucru extrem de important sa va comunicam.  Aveau in mana o Biblie cu  (sanchi) cruce pe coperta. Prima data n-am stiut cine sunt si ce vor si i-am primit in casa (mare greseala, niciodata sa nu primiti necunoscuti in casa!). In loc sa-mi spuna lucrul acela extrem de important, au inceput sa ma intrebe ei pe mine: daca cred ca exista rai si iad, daca cred ca exista inviere  si alte intrebari din astea existentiale grele. Da, zic eu. Gresit, zic ei. Si incep sa turuie pe nerasuflate titluri, numere de  capitole si paragrafe din Scripturi,  ca pe o poezie. Ce sa mai contraargumentez, eram  depasit informational. Si de ce sa explic unor straini de ce cred eu in ceea ce mi-au incredintat parintii, care sunt ai mei? Ce, sunt eu mai breaz decat au fost ei? A doua si a treia oara i-am refuzat prin usa inchisa. Pe urma n-au mai venit.

Cea de a treia tentativa de catehizare mi s-a intamplat stand in pragul unei chilii dintr-o manastire de vechi-calendaristi, unde m-am dus la botezul unui prieten (da, e adevarat ce am scris in istorioara despre Hercule!). Cineva s-a apropiat de mine (asteptam afara sa se termine slujba) si m-a abordat abrupt pe tema religioasa. Ca sa ma convinga ca sunt in ratacire. Deci stai asa, linistit, admiri peisajul superb, si vine cineva deodata langa tine,  isi deschide gura sa si iti zice ca esti ratacit. Grozav!

Nu pot sa inteleg doua lucruri, atunci cand vine vorba de relatii interconfesionale: discreditarea credintei altora si tentativa de racolare. Aici, te poti afla intr-una din cele trei  situatii posibile: fie esti indiferent fata de credinta si religie (esti „rece”), fie esti fierbinte, fie caldicel. Daca esti rece, cum eram eu in garnizoana Ploiesti, n-ai treaba, nu stai la discutii. Daca esti fierbinte si esti zelos, te rogi  in camaruta ta si nu stai la discutii. Daca esti  caldicel si te atrage palavrageala, te opresti inevitabil daca iti aduci aminte de sfantul Ilie, care zicea: nu sunt eu mai bun decat parintii mei.