Parohia Nasterea Maicii Domnului din Petresti jud. Vrancea


03Jun2013 postat in: colaborari
Untitled

Atâtea trenuri, nicio gară

Atâtea trenuri, nicio gară;
străpung cortina ploilor de vară,
spălând din praful viselor de ieri,
gonesc în cerc, spre nicăieri.
Căci nimeni lor nu le-a clădit peron
şi urlă nopţile, la unison,
când printre munţi o rază selenară
le-arată drumul: nicio gară;
şi nimeni lor nu le-a montat un ceas,
măcar aşa poate n-ar fi rămas
în urma timpului de altcândva
când niciun tren nu întârzia;
umblaţi, pe-atunci, cuminţi prin staţii pline,
ştiaţi neîndoios că trenul vine,
acum, pustiul morţii pe culoare,
în bezna lor nici urmă de salvare,
sunt doar vagoane pline cu colivă
sub puful toxic de locomotivă.
Le-au dat, în schimb, ferestrele către apus,
dormiţi acum, când soarele s-a dus,
nu vă speriaţi de vaietul la unison,
e fiindcă trenul vrea să fie-avion.

Sub fiecare lună acelaşi ţipăt trist,
dar nici a lor tristeţe nu sună a abis;
deşi lumina-i stinsă şi pute a pustiu
un răcnet e ridicol când glasul nu e viu,
anunţă o furtună când nu-i decât un vânt,
vuind în crucea nopţii prin fiecare gând
cum trenul disperării cu urletul frivol
imită drumul vostru – el merge, dar în gol.
Atâtea trenuri, nicio gară,
coliva lor cumplit de-amară,
nocturna voastră, vai, ce tristă,
voi nu vreţi gară, voi vreţi pistă,
atât talent, atâta karmă,
atâtea ţinte, nicio armă,
decât să le mânjiţi doar cu bulgări de noroi,
priviţi-vă în geamuri, e ţintă şi pe voi.
Voi vreţi un cer de sticlă cu soare la zenit,
să crape de urale când trenul a sosit,
sau poate răsăritul din zările albastre –
aveţi numai apusul pe drumurile voastre.

Un tunet de pian se-aude dinspre est:
himera răsărit, acel acord funest,
le zguduie pe şine, ferestrele se sparg,
traseul lor în cerc devine tot mai larg;
loveşte cu bemol, o disonanţă-amară
iar drumul le aduce vagoanelor o gară,
vagoanele se frâng, pianul tună iar,
peronul se apropie, cuvântul e „zadar”,
eterna utopie ivită din pământ
e gara ce aduce mai mult cu un mormânt.
Atâtea trenuri, niciodată
ieşind din cerc în linie dreaptă,
răspund în dialogul cu demonul pian
prin urletele vechi de-atât amar de ani.
Atâtea şine descompuse,
de ce cuvintele nespuse
abia acum vă dor, contează,
acum când trenul deraiază?

Mănunchi de raze strâmbe se-ndreaptă spre lumină
coliva se împrăştie şi intră în ţărână,
vagoanele-n pământ, şi voi tot în pământ,
visaţi încă o clipă, muriţi cu visu-n gând.
Când gama dimineţii topeşte recviemul,
rămâne doar ecoul din ce fusese trenul,
iar vântul singur plânge acel pierdut refren,
doar el mai vizitează o gară fără tren.

 

Laur Cavachi





Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul:





Vizite:706