Blogul lui Florin Giurcă


03Dec2009
Parintele Cleopa

Parintele Cleopa vorbeste pe intelesul oamenilor simpli, de la sat, inlantuie ideile cursiv, in propozitii concise. De multe ori am gasit pe forumuri citate din Partintele Cleopa aduse in sprijinul unor dispute polemice, datorita desigur inaltimii sale duhovnicesti si prestigiului, dar si  datorita lipsei sale de echivoc, a claritatii ideilor. Cuvintele parintelui Cleopa  au ajuns  un adevarat dreptar al purtarii si al credintei in popor. 

 

Parintele Cleopa

 

Despre duhovnicie

 

Părinte Cleopa, ce legătură este între frica de Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu?

Frica de Dumnezeu, spun Sfinţii Părinţi, precum şi proorocul David, este începutul înţe­lepciunii, adică ea face începutul a toată fapta bună; iar dragostea de Dumnezeu este desăvârşirea şi sfârşitul faptelor bune. Frica de Dumnezeu formează, deci, începutul mântuirii, iar dragostea de Dumnezeu, „care scoate afară frica", este sfârşitul mântuirii, pentru că cel ce iubeşte, trăieşte numai în Dumnezeu, „care este dragoste".

Să nu avem atâta frică de Dumnezeu, cât mai ales dragoste de Dumnezeu, că auzi ce zice Sfantul Vasile: „Cel ce face fapta bună din frică, adică de frica muncilor iadului, a pedepsei, acela este în stare de rob; cel ce face fapta bună pentru răsplată, adică pentru a i se împlini cererile aici pe pământ şi a dobândi plată în cer, acela este în stare de slugă, care slujeşte pe stăpânul său pentru plată, adică pentru bani; iar cel ce face fapta bună din dragoste de Dumnezeu, iar nu din frică sau pentru plată, acela este în stare de fiu al lui Dumnezeu". Deci, cine ajunge să facă fapta bună din dragoste fară alt scop, acela a ajuns la măsura desă­vârşirii şi se numeşte fiu al lui Dumnezeu.

     Cum se cuvine să împărţim dragostea noastră faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi înşine?

Citim în Mântuirea păcătoşilor că trebuie să avem către noi înşine inimă de judecător, către aproa­pele inimă de mamă, iar către Dumnezeu inimă de fiu. Pe Dumnezeu suntem datori să-L iubim din toată inima noastră, din toată puterea şi virtutea, fiind gata să ne dăm viaţa pentru El, aşa cum au făcut sfinţii mucenici, cuvioşi şi ierarhi, care s-au jertfit pentru dragostea lui Hristos şi pentru Evanghelie.

Pe aproapele nostru să-l iubim ca pe noi înşine, adică aşa cum ne iubim pe noi, cum ne îngrijim, ne hrănim şi ne ajutăm, tot aşa se cuvine să iubim, să miluim, să hrănim, să ajutăm şi să îndrumăm pe calea mântuirii pe aproapele nostru. Iar pe noi înşine se cuvine să ne osândim permanent şi să ne mustram pentru păcatele noastre, socotindu-ne mai păcătoşi decât toţi oamenii. Aşa de vom face, aşa de vom iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, iar pe noi, de ne vom judeca cu smerenie, ne vom mântui cu adevărat şi vom fi primiţi în împărăţia cerurilor.

     Câte feluri de iubiri sunt, după Sfinţii Părinţi?

Sfântul Nicodim Aghioritul şi alţi părinţi, împart iubirea în cinci feluri: iubire duhovnicească, adică iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, care este cea mai înaltă şi singura mântuitoare de suflet (Matei 22, 23-40); iubirea firească, adică iubirea tinerilor, a soţiilor, a părinţilor faţă de fii şi a copiilor faţă de părinţi, care nu este nici spre mântuire, nici spre osândă, pentru că este din fire; iubire din mândrie şi slavă deşartă, când cineva iubeşte pe cei care îl laudă şi îl vorbesc de bine; iubire din interes, când cineva iubeşte pe aproapele, fie pentru bani, fie pentru daruri, fie din respect sau din altă oarecare pricină omenească; iubire trupească, adică din poftă, când cineva iubeşte pe oameni sau femei pentru plăceri şi păcate trupeşti, ori pentru beţie care duce la desfrânare.

Prima iubire este mântuitoare. A doua este firească, deci nici bună, nici rea. Iar ultimele trei iubiri sunt vinovate şi aducătoare de osândă veşnică, dacă nu le părăseşte creştinul.

Care sunt aripile sufletului cu care poate zbura la viaţa veşnică?

Două sunt aripile sufletului pentru mântuire: frica de Dumnezeu şi frica de moarte şi judecată. După ce Dumnezeu l-a zidit pe Adam şi l-a aşezat în rai, cel dintâi l-a înarmat pe om cu frica morţii, zicând: Din toţi pomii care sunt în rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el cu moarte vei muri (Facere 2, 17).

Când diavolul l-a dezarmat pe Adam de frica morţii, zicându-i: Nu, nu veţi muri!, atunci îndată l-a biruit şi l-a ucis. Deci, şi noi, dacă vrem să ne mântuim şi să ajungem la Hristos, cu aceste două aripi să ne îngrădim, adică cu frica lui Dumnezeu şi frica morţii, şi astfel de toate cursele diavolului ne vom izbăvi şi vom săvârşi cu pace călătoria vieţii.

     Care este cel mai mare dar pe care se cuvine să-l dăm lui Dumnezeu?

Cel mai mare dar pe care se cuvine să-l dea creştinul lui Dumnezeu este jertfa, adică a se jertfi pe sine pentru Dumnezeu, aşa cum s-au jertfit mucenicii, cuvioşii, pustnicii şi toţi drepţii. Fără jertfa nimeni nu se poate mântui, precum spune însuşi Iisus Hristos: Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 24,13).

     Cum putem ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu? Care este cea mai înaltă cale de cunoaştere duhovnicească?

Trei sunt căile prin care ajungem la cunoaşterea şi comuniunea mistică cu Dumnezeu: teologia, asceza şi sfânta rugăciune. Prin aceste trei căi au umblat toţi sfinţii şi au ajuns la cea mai înaltă treaptă de unire cu Dumnezeu, anume la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu, adică până la răpirea în trup sau afară de trup, cum a ajuns şi Sfântul Apostol PaveL Dintre acestea, cea dintâi şi mai la îndeamnă tuturor este sfânta rugăciune, făcută cu credinţă şi din toată inima.

Prin ea ne unim cel mai uşor cu Dumnezeu şi fară ea ne depărtăm cel mai mult de Dumnezeu, precum spune un sfânt părinte: Nimic nu lipeşte pe om de Dumnezeu mai mult ca rugăciunea.

 




Parohia Petresti


Comentati acest articol
Numele:



E-mail (nu va fi publicat):



Comentariul: